Disputa ca un tenis de masă

November 17th, 2015

În a doua zi de muncă la noul job am luat prânzul cu M. Auzisem de el încă de când mi-am anunțat foștii colegi unde am să lucrez. Unii au lucrat cu el, alții doar au auzit de el avertizându-mă că e ba genial, ba “clean code nazi”.

Discutând cu el azi mi-am dat seama că știe multe. Nu știu dacă e genial, dar cu siguranță aș avea multe să învăț de la el. Și sunt sigur că o să avem și multe dispute.

De-a lungul timpului mi-a plăcut întotdeauna să am dispute cu oamenii ușor mai deștepți ca mine atunci când nu riscam să mă cobor în ridicol. La un moment dat știi că ai o idee care poate concura cu un status quo al altora mai răsăriți. Și atunci începi să servești.

În IT e plin de oameni cărora le lipsesc abilitățile sociale și de multe ori ai șansa să vezi un “guru” devenind penibil în fața unei echipe când ia personal critica unei bucăți de cod sau unei abordări pe care a avut-o. Căcați cu ochi care are prefera mai degrabă să facă lucrurile mai prost doar pentru că a fost ideea lor.

Dar mai ai și norocul să dai de niște oameni maturi cu care ți-e mai mare dragul să te “cerți”. Recent am avut o dispută cu un astfel de om. Una destul de frumoasă care a făcut câțiva colegi să se oprească din scris și să ne asculte. Și îi puteai citi pe față că-i face plăcere să-și dezbată abordarea și pun pariu că și eu eram cu gura până la urechi.

Și astfel de dispute sunt ca un tenis de masă pe care-l joci cu cel mai bun prieten. Dai tot ce poți din tine, el dă tot ce poate la rândul lui și până la urmă unul va câștiga. Dar amândoi veți fi ai dracu’ de împliniți.

 

Adaugă un comentariu »


N-am suferit niciodată

November 16th, 2015

N-am suferit niciodată când am donat ceva cuiva.

N-am suferit niciodată când am scris ceva. N-am dat nimic din mine, doar am crescut.

N-am suferit niciodată când o sărutam pe gât și mă gândeam că mi-e cea mai dragă ființă de pe pământ.

N-am suferit niciodată când am muncit din tot sufletul ca să fac ceva cât mai bine.

***

Am suferit doar când m-am gândit că poate am dat prea mult din banii mei.

Am suferit doar când m-am gândit că pierd din timpul meu. Sau că ce-or să creadă cunoscuții despre ce scriu eu.

Am suferit doar când m-am gândit că poate nu e ea, aleasa mea. Și poate îmi pierd timpul.

Am suferit doar când m-am gândit că nu merită să muncesc pentru altcineva. Că dacă n-o fac pentru mine, munca e pierdere de timp.

***

Nu e despre tine, nu vezi? De câte ori te pui pe tine în ecuație – suferi.  Buddha era idiot. Nu dorința e cauza suferinței, ci Eul tău. Eul tău care vrea mai mult și încearcă să se agațe de orice doar, doar va fi în siguranță.

Lasă-l! Slujești un idol care nu există.

Adaugă un comentariu »


Resurse

October 30th, 2015

– Și ți-ai găsit o nouă firmă?

– Da, la firma X.

Fața i se întunecă.V., cel mai bun om din echipa lui, plecase la firma X în urmă cu câteva luni devenind CTO. Acum era rândul meu. Și se simțea trădat de V. pentru că făcuse o înțelegere cu el să nu angajeze oameni din fosta firmă.

I-am explicat că eu am fost cel care a a aplicat. N-a vrut să înțeleagă.

Nu l-am admirat niciodată pe omul ăsta. Dar nici nu l-am urât. A fost un șef OK și amabil. Dar văzându-i moaca aia de ofticat doar pentru că am făcut o alegere mi-am pierdut orice urmă de respect față de el.

Asta e o problemă întâlnită la mulți șefi din IT. Obișnuiți să conducă oameni(sau resurse cum le place lor să spună), să justifice bugete în fața șefilor, uită să fie oameni și chiar cred că un om de-al lor poate aplica doar la unele firme. La altele nu, că au făcut ei o tocmeală.

Adaugă un comentariu »


Să scriu mai des

October 29th, 2015

Tot îmi promit că o să scriu mai des. Nu știu de ce fac asta. Nu pot spune că de când am încetat să scriu am pierdut ceva anume. Și nici nu simt impulsul de a mă descărca de gânduri. Și atunci ce rost are să faci un lucru care nu dă semne că te mai ajută?

Însă uneori mă gândesc că tocmai lipsa scrisului constant e de vină.  Ca un excercițiu fizic pe care încetezi să-l mai faci, scrisul devine cu trecerea timpului tot mai obositor.

Așa că am să încerc ca atunci când mă trezesc mai devreme să bag un jogging mental și să scriu. Banalități, chestii simple precum articolul ăsta. Vedem ce iese.

3 Comentarii »


Complet neinteresant și plictisitor

October 17th, 2015

Observasem la masă o tipă nouă, dar preocupat să par cool nu m-am uitat la ea din prima. M-am așezat și am început să-mi caut bricheta prin toate buzunarele. Când în sfârșit am găsit-o, mi-am aprins o țigară și-am început să scanez grupul de oameni.

– Bună, i-am spus când în sfârșit ajunsesem la ea. Un “Bună” scurt și ușor mirat ca și cum nu mă așteptam s-o găsesc acolo. Nu știu ce mi-a zis. Cum i-am văzut ochii m-am concentrat pe jocul pigmenților de pe iriși. Dracu’ mai știe ce culoare aveau atât erau de frumoși.

Mi-am zis că trag un ochi peste Facebook-ul ei când ajung acasă. După 20 de minute de uitat peste fotografii am concluzionat că pe tipa asta n-am s-o pot combina nici în 1000 de ani. La urma urmei ce le-aș putea spune acelor ochi ca să rămână ațintiți spre mine? Nimic, sunt complet neinteresant și plictisitor.

Multă vreme am crezut că mi-e ușor să combin tipe, dar majoritatea erau fragile și neinteresante. Dacă aveam norocul să combin una interesantă când se aliniau planetele, nu dura mult până să-și dea seama că nu-s deloc aventurierul ce păream în bar după 7 pahare de whisky.

Ar trebui să mă scandalizeze chestia asta. Sunt atât de neinteresant și plictisitor încât nici nu mă pot enerva pe mine însumi. Un om interesant ar fi măcar în stare să fie furios pe el însuși. Eu mă limitez la constatatul neputincios.

Sunt complet neinteresant și plictisitor. Nu-mi place să călătoresc, nu alerg la niciun maraton, mănânc generic și beau bere. Orice bere. Nu-mi pasă, nu sunt un connoisseur al berii, nu cunosc 1000 de mărci de bere cu care să mă laud prietenilor mei interesanți. Singurul motiv pentru care beau bere e pentru că e cea mai plictisitoare băutură și cel mai ușor mijloc prin care să introduc alcool în corpul meu. De la whisky mă strâmb.

În timpul săptămânii mă culc la 10 fix. Mă rog să adorm rapid, să se facă dracu’ dimineață și să merg la muncă. Colegii mei sunt destui de interesanți. Au hobby-uri ciudate, călătoresc prin țări străine.

– Tu nu-ți iei concediu? mi-a spus spaniolul bărbos care tocmai se întorsese din Suedia.

– Cum să-și ia concediu? E în Berlin. E tot un fel de concediu, a spus râzând americanul care în timpul liber trage cu arcul(ăsta da hobby).

Deși și-a cerut scuze, n-avea de ce. Chiar așa credeam. N-aveam nicio intenție să-mi mișc fundul la mama dracului. Sunt atât de plictisitor și neinteresant încât n-am nici chemarea aia de zbura la dracu’n praznic ca să pun niște poze de Facebook.

Odată, în timp ce-mi luat bilet la automatul din gară am zărit o pungă de iarbă. Nu consum, dar am luat-o, doar ce era să fac? Pe drum o țineam cu pumnul strâns în buzunar ca și cum orice om de pe metrou ar vrea să mi-o fure. Mi-am dat seama că plicul ăla de iarbă era cea mai palpitantă chestie ce mi se întâmpla în ultimele luni.

Îmi place să citesc. Dar cititul a încetat de mult să fie un hobby interesant și de când stau 8 ore pe calculator o fac din ce în ce mai rar. Și chiar dacă termin o carte, nu-s capabil să vorbesc nimănui despre ea.
Pula mea asta e. Condamnat să fiu un plictisitor neinteresant. E bine că am venit în Berlin. Așa măcar prietenii vor ști că am parte de aventura vieții mele. Deși la urma urmei duc o viață complet neinteresantă și plictistoare. O să fiu un bătrânel perfect într-o bună zi.

“Stay hungry, stay foolish” zicea Steve Jobs cu moaca aia de tocilar enervant. Dă-te-n pizda mă-tii.

1 Comentariu »


Mi-e scârbă de noi

September 11th, 2015

Sunt 2 lucruri care mă îngrijorează mai tare decât refugiații: manipularea și lipsa de omenie de care dăm dovadă. Pe scurt:

Manipularea

Așa cum am scris aici, lumea nu se obosește să gândească puțin înainte de a da share la un articol. Articolul ăsta de exemplu. Am mai citit alt articol bazat pe un comentariu de pe Facebook, dar mi-e lene să-l mai caut. Am ajuns în așa hal încât un comentariu de pe Facebook devine sursă de adevăr. Lipsiți de argumente și temători de străinii care ne invadează Europa dăm share în prostie.

Și genul ăsta de articole sunt lejere. În 2 minute dacă ți-ai pune niște întrebări logice, ți-ai da seama că nu se bazează pe niciun adevăr. Ce te faci însă cu manipulările mai sofisticate de care e foarte greu să-ți dai seama? Nu poți petrece ore în șir să investighezi dacă fiecare articol pe care îl citești e adevărat. Ceea ce mă face să întreb: cât din adevărul care mă influențează pe mine e de fapt minciună?

M-aș fi așteptat ca oamenii pe care îi cunosc să dea dovadă de o gândire mai critică. Îmi lasă un gust amar să văd oameni care spuneau la alegeri că electoratul PSD e prost și manipulat cum dau acum share la niște manipulări mult mai evidente.

Lipsa de omenie

Și poate că nu e manipulare. Poate oamenii de mai sus se lasă păcăliți de astfel de articole pentru că vor și ei la rândul lor să convingă pe alții. Să găsească un temei al lipsei lor de omenie.

Chiar nu mai înseamnă nimic toleranța? Chiar credem că avem dreptul să le spunem unor oameni unde pot să stea și unde nu? Unde e iubirea față de aproapele, dragi creștini temători de musulmani?

Noi, românii, ar trebui să avem măcar obrazul să tăcem. Dar n-o facem. În ciuda faptului că avem probleme mai mari și că refugiații nici nu se gândesc să vină în România. Ne ambalăm ca o grasă proastă care jură să rămână virgină toată viața ei, deși nici dracu’ nu s-ar atinge de ea.

Când britanicii au făcut Romanians are coming, ne-am căcat pe noi că ne discriminează și ne-am pus pe scris petiții. Când atâția ani am fost o sursă de gunoaie pentru Europa, noi avem obrazul să le spunem altora să nu vină în Europa.

Știu, veți spune că românii adevărați nu sunt așa. Da, noi toți suntem olimpici la matematică și gimnaști izmenari în timpul liber.

Mi-e scârbă de noi.

cam pe aceeași temă

Adaugă un comentariu »


Gândiți înainte să dați share

September 5th, 2015

De la ultimul articol m-am coborât într-o stare de durere la banană zen din care trebuie să mă ridic puțin ca să comentez share-urile fără zei și rațiune de pe Facebook.

Celebra scrisoare a româncei din Germania

Iulia (să-i spunem Iulia Banana fiindcă nu-și spune tot numele) locuiește într-un oraș mic din Germania al cărui nume nu-l cunoaștem. Ce-i pică din minte:

“De când au sosit, au fost numai bătăi, violuri de fete de 13, 14 și 15 ani și furturi cât cuprinde. Îți intră în garaj în mijlocul zilei și îți caută prin lucruri, aleargă după fete minore pe străzi, urlând obscenități, încearcă să pipăie femeile în locuri publice în toate modurile posibile. Iar dacă bărbații lor intervin, sunt călcați în picioare pe alei sau în parcări”

Dacă stai să cauți o sursă care să confirme faptul că într-un orășel mic din Germania e zombie apocalypse nu găsești pentru că atenție: “oricine încearcă să spună ceva e catalogat automat drept rasist și în germania nimeni nu vrea să trăiască cu acest stigmat”.

Așadar Germania e raiul pedofililor și nimeni nu zice nimic ca să nu pară rasist. Te doare capul. Nu mai contează, 2500 de idioți au dat deja share la articolul respectiv și a fost preluat și de alte site-uri.

Refugiații NEMULȚUMIȚI și ȘOCAȚI de condițiile din Germania

Apoi mai e filmulețul cu refugiata care se declară șocată de ceva și spune că se aștepta la mai bine. Dar care era întrebarea? Păi nu e nicio întrebare. Nimeni în afară de reporter nu știe la ce întrebare a răspuns femeia.

Ne oprește asta să scriem un articol panicard? Nu, pentru că suntem niște fomiști de like-uri. Ce lepră sub-umană trebuie să fii ca să scrii articole de genul ăsta?

Statistici din Suedia

Citeam ieri că 77% din violurile din Suedia sunt comise de musulmanii care sunt 2% din totalul populației. Doar că știrea vine dintr-o sursă anonimă a poliției. Mai pui că articolul e pe un site intitulat “muslim statistics” care are ca logo semiluna într-o pată de sânge și gata te-a convins.

Nu e un secret că oamenii au tendința să citească știri care le confirmă convingerile. Ar trebui să fim atenți la asta înainte să dăm share la anumite articole. Apoi uitați-vă și la site-ul care distribuie informația și pe cine are în spate.

Gata, vă las, mă duc să-mi baricadez ușa. Se lasă noaptea peste Berlin.

1 Comentariu »


Touched

April 29th, 2015

De două săptămâni tot încerc să scriu un articol. Nu mi-a ieșit nicicum. În prima zi când am început să-l scriu, am dat vina pe mahmureală. În a doua, pe lipsa exercițiului. În cele din urmă a trebuit să recunosc: articolul era despre mine. Însă doar asta nu m-ar fi oprit; la urma urmei articolul ăsta e tot despre mine.

Mi-am pierdut aroganța

N-am mai scris acel articol pentru că dacă aș fi făcut-o, mi-aș fi hrănit din nou ego-ul. Blogul ăsta e plin de articole în care fac asta. Și de la o vreme încoace mi se pare un efort inutil să mai scriu despre mine.

Cred că un blog trebuie să aibă un autor dornic să-și spună părerea, să demonstreze ceva. Nu poți menține o constanță decât mânat de dorința de a-ți exprima punctele de vedere. Mi-am cam pierdut dorința asta în ultima vreme.

Și observ asta și în viața de zi cu zi, nu doar în scris. Deși mulți ani am ținut să am tot timpul dreptate, să-mi exprim tăios preferințele, azi găsesc inutilă nevoia de a demonstra altora că am dreptate. Iar cei care vor să-mi demonstreze ceva atunci când nu le-o cer nu mai au parte acum decât de un zâmbet.

Nu-mi mai spune nimeni ZuZu, iar Andreiul rămas s-a golit de tot de el însuși. Nu știu cum am făcut-o. Aș fi vrut să știu. Poate i-aș fi putut ajuta pe alții.

Ce e cu adevărat important?

Articolul pe care vroiam să-l scriu ar fi fost despre aventurile din ultimul an pe plan profesional. Cred că ar fi fost un articol OK.

Era despre un Andrei plecat hotărât în Berlin gata să facă pe dracu-n patru ca să-și atingă scopurile. Un Andrei pragmatic care a riscat, care a învățat din greșeli și care a vrut tot timpul mai mult.

Ce n-a calculat Andreiul ăla e că un drum cu suișuri și coborâșuri e mediul perfect pentru transformare. Că atunci când pornești îndrăzneț către un scop, s-ar putea ca până la sfârșitul drumului să te schimbi nemaifiind capabil să înțelegi rostul scopului.

Citesc zilele astea meditațiile lui Marcus Aurelius. Cred că m-am apucat de ele la momentul potrivit. Mă ajută să-mi răspund mai corect la întrebarea care mă preocupă de câteva săptămâni: Ce anume e important?

N-am dat nimănui nimic

Nu-i un secret că am fost pasionat de dezvoltare personală. Încep să cred că dezvoltarea personală e o tâmpenie. Și nu pentru că n-ar funcționa. Funcționează. Dacă încerci zi de zi să fii mai bun, în cele din urmă o să fii.

Am citit zilele astea probabil cel mai trist articol din ultima vreme. M-a mișcat mult paragraful următor:

“In the end I feel like I did not do much for others. I received a lot of love and help from others, gave little back. I lived a life of fighting for myself. I always hoped that someday I will be able to do more. I wanted to have a family, like anyone else, to do things for my family, not just for myself. Love.”

De aceea cred că dezvoltarea de sine e bullshit. Nu trebuie să fii mai bun. Nu va fi niciodată un moment în care te vei uita satisfăcut în oglindă spunându-ți: “Gata, am ajuns la punctul final. În sfârșit sunt cea mai bună variantă a mea. Sunt fericit.” 

Ce rost are să fii tot mai bun, când nimic din ce atingi nu e mai bun? Și vreau să subliniez cuvântul atins. A trebuit să citesc articolul lui Mihai de mai multe ori până să observ că titlul articolului e “Touched”. Nu-i nicio întâmplare că în tot articolul cuvântul e folosit de 12 ori, iar ultima propoziție începe cu “Now go touch the world“.

Nimic din ce vei avea sau din ce vei fi n-o să aibă rost dacă nu mergi să atingi lumea prin prezența ta. Și oricât de mică ți-ar fi influența, cred că o să însemne ceva. Nici personalitatea electronilor și nici capacitatea lor de a vorbi în public nu generează curentul electric, ci simpla lor mișcare. Cred că prea puțini ne mai mișcăm în ziua de azi.

Încotro

Am devenit cât de bun am putut. Nu-i o aroganță, ar mai fi fost atâtea de îmbunătățit, dar cred că e vremea să spun că sunt suficient de bun, să fiu mulțumit și recunoscător de mine însumi și să încep să fac lumea puțin mai bună.

Până una alta vă recomand să citiți articolul lui Mihai. Apoi găsiți voi o metodă de a da mai departe și a atinge lumea :)

2 Comentarii »


Despre timiditatea de care mi-e frică să vorbesc

January 16th, 2015

Momentul în care am aflat că sunt timid a fost în grupa mare la grădiniță. Nu știu ce căcat făceam în ultima bancă, dar nu cred că educatoarei i-a plăcut, așa că m-a chemat în fața grupei să continui povestea pe care o spunea altcineva.

Știam povestea. O știu și acum. O găină făcea ouă de aur și un hămesit s-a gândit s-o taie ca să-i ia toate ouăle și pe final rămâne cu pula-n brațe. Vedeți c-o știu?

O știam și atunci, dar văzându-mă cu atâția spectatori în față am făcut ce ar face orice copil: am plâns. Am plâns de am rupt. Dar cum o lecție nu vine de una singură, am mai învățat ceva în ziua aceea: puteam să mint. Când educatoarea m-a întrebat de ce plâng, i-am spus că mă doare măseaua.

A dracu’ educatoarea m-a dus la dispensarul grădiniței. Vă dați seama de cât talent actoricesc am avut nevoie ca să scap?

Cumva au pus botu’. Mi-au dat un algocalmin să-l țin la măsea. Când am ajuns înapoi, eram senzația grupei. Toți mă întrebau ce am pățit, eu dădeam din cap grav că nu pot vorbi și-mi băteam obrazul cu degetul. Am scăpat ușor.

De-a lungul anilor mi-am îmbunătățit talentul actoricesc. Unii oameni nu vor să creadă că sunt timid.

Alcoolul ajută. Acum ceva luni eram la o masă de 8 persoane și nu eram în stare să zic nimic. Două pahare de whisky mai târziu, nu mai eram pe scaunul meu ci între două rusoaice. Lumea din jur râdea și o rusoiacă(păcat că era urâțică) îmi tot repeta: “Wow, you’re so funny.”

Dar adevărul e că sunt timid. Al dracu’ de timid. Sunt situații în care nu pot scoate un cuvânt sau în care am impresia că mintea îmi îngheață și nu pot rezolva nici cea mai simplă problemă. Am pierdut oameni în viața mea doar pentru că mi-au luat timiditatea drept îngâmfare. Nu-i judec, tăcerea poate însemna multe.

Și ce e cel mai nasol la timiditatea asta e că uneori am impresia că-mi trăiesc viața doar pe jumătate.

Mi-am promis anul ăsta că o să fac ceva eforturi ca să-mi înving această anxietate pe care o am în jurul oamenilor.  Sunt prea mare ca să mai spun că mă doare măseaua.

1 Comentariu »


Despre cât de complicat nu ești

January 14th, 2015

Am un prieten care nu prea le-a avut el cu relațiile. Să spunem că i-a plăcut mai mult cu sticlele decât cu fetele. Oricum, spre sfârșitul anului trecut și-a updatat statusul pe Facebook “In a relationship”.  Un bun prilej de glume pe seama lui în grupul nostru.

Știam cu vreo 6 luni că începuse să se întâlnească cu tipa respectivă. Când mi-a spus, i-am dat un singur sfat:

– Să nu faci pe complicatul.

–  Adică?

–  Să sperăm că n-o să afli niciodată.

***

Eram în Cluj. Una din puținele fete la care am ținut cu adevărat mă aștepta acasă la ea ca să facem clătite. Când a ajuns busul în stație n-am urcat în el.

O tipă  creață, cu un fund de milioane, adorabilă și nostimă îl aștepta pe urâtul de mine să facem clătite și eu ce-am făcut? Am preferat să mă plimb prin nespălatul de Mănăștur.

În momentul acela făceam pe afectatul. Îmi plăcea să cred că am lucruri mai bune la care să mă gândesc, dar recunosc acum că n-am avut.

Și asta nu-i doar la băieți. Odată mi-am luat cam același refuz de la o tipă. Deși tot timpul s-a simțit bine cu mine, se scuza odată că n-o să vină la mine fiindcă am avut noi o discuție după care ea nu s-ar mai fi putut concentra 100%. Și cum nu-i genul care să facă lucrurile pe jumătate, n-o să vină. Mă rog, mesajul dat era mai kilometric. Omul când vrea să-ți dea bullshit, îți dă cu butoiul.

Ne place puțină dramă în viață noastră. Deși motivele pentru care nu facem anumite lucruri sunt simple și banale. E adevărat. Ești mai banal decât o glumă cu “Winter is coming” pe care o spui când se apropie iarna. Ideile pe care le ai tu în cap nu depășesc cu nimic elucubrațiile scoase de tocilarii care scriau în revista școlii crezând că-s geniali. Și cu toate astea îți conduci viața bazându-te pe faptul că e mai complicată decât e și tu un neînțeles.

Și e păcat. Că nimănui nu-i pasă de dramele tale și singurul care regretă la sfârșit ești tu.

Gândurile pe care le ai tu le are orice vânzătoare de bilete. Nu-i nicio tragedie. Toți suntem banali. Dar când o tipă faină, care doar prin minune ține la tine, te cheamă la ea ca să faceți clătite du-te în pula mea și fă clătite.

Adaugă un comentariu »