No music

Chiar iubesc muzica şi n-am încercat niciodată s-o destram în genuri. Cred că nu trece o zi în care să nu ascult măcar câteva melodii preferate. Să nu mai zic de fredonat…Dar ieri a fost o zi în care n-am mai vrut să ascult nicio melodie.

Pur şi simplu am oprit muzica şi am petrecut vreo 3 ore în linişte holbându-mă pe pereţi. Trei ore. Apoi s-a făcut seară şi am stat afară pe terasă să ascult greierii cum…cântă. Şi cântecul lor banal mi se părea de o mie de ori mai liniştitor decât orice altă melodie.

Am norocul să stau aproape de un câmp întins. Şi seara, cântecul greierilor se alătură discret atmosferei relaxante specifice serilor de vară când simţi că respirând aerul ţi se ia o piatră de pe inimă.

Mă tot întreb câţi greieri or fi? Câţi cântă exact în acelaşi timp? Cum e să aibă o aşa influenţă benefică asupra mea fără să ştie? Ţin minte c-am încercat o zi întreagă copil fiind să prind un greier. Nenorociţii îşi fac doar o gaură în pământ şi plus de asta simt când te apropii de ei. Mi-ar plăcea să fie acum cu mine X. Spunea că ei îi place oraşul. Aş vrea să fie acum lângă mine şi să-i spun superior “ţi-am zis eu”.

Şi după vreo oră de stat pe terasă am ajuns la concluzia că oricum iubesc muzica. Însă în clipele alea doream un gen de muzică dumnezeiesc: făcut de natură.

Liniştea din camera mea, cântecul greierilor, vântul din teiul de pe o anumită stradă, toate sunt hituri dincolo de înţelegerea noastră. Şi am fi nişte nenorociţi dacă am încerca s-o înţelegem pentru că n-o putem decat simti.