Dumnezeul în care nu cred

M-am trezit odată spunând cu glas tare că nu cred în Dumnezeu. Încă un gând vechi scos cu greu la lumină.

E prostie şi ipocrizie să crezi de la început în ceva ce n-ai văzut sau n-ai simţit. Dacă eu aş fi Dumnezeu m-aş simţi jignit ca cineva să creadă în mine chiar dacă nu m-a văzut. Scoateţi-l la pensie pe Dumnezeu, băgaţi altul în locul lui şi nimeni nu-şi va da seama.

Nu pot crede în ceva care-ţi oferă două alternative: ori cu mine, ori iadul. Un biet chinez va merge-n iad pentru simplul motiv că a avut ghinionul să se nască într-o familie necreştină? Un Dumnezeu n-ar lăsa nedreptatea asta.
Ce fel de Dumnezeu iubitor e ăla care te iubeşte atât de mult, dar e gata să te arunce unor chinuri groaznice dacă nu-l asculţi?
Când un tip a ajuns la concluzia asta a spus că s-a simţit liber. Eu, în primele zile m-am simţit al dracului de gol. Dacă Dumnezeu nu mai e, noi ce naiba suntem? Îţi trebuie un punct de care să te prinzi, cineva pe care să dai vina, cineva care te va ajuta ori de câte ori îi ceri ajutorul.

Apoi, am realizat că e de datoria fiecărui om să caute acel punct. Dumnezeu e căutare. Şi dacă aş încerca să caut o definiţie a lui Dumnezeu aş zice aşa: Dumnezeu e ceva atât de complex încât oamenii, ca să şi-l imagineze i-au dat barba şi scripturile. Ca să înţelegi perfecţiunea te gândeşti la un cerc. Aşa şi cu Dumnezeu. O idee abstractă concretizată cu ajutorul religiei.

Aşadar, nu sunt ateu. Dar nu cred în Dumnezeul oferit cu forţa de mediul în care m-am născut. De aceea sunt gata să-l caut.
Şi ca să începi să-l cauţi trebuie să renunţi la imaginea falsă ce-o aveai despre el.