Calea ferată şi marfarul

Marfar


sursa FOTO

Povestea lor de dragoste ardea la foc mic şi privea timidă în pământ când poveştile mari de dragoste treceau sclifosite pe lângă ea.

Chicoteau amândoi când se întâlneau. Şi-n timp ce-şi spuneau vorbe dulci, se mai uitau din când în când dacă n-a plecat soarele ştrengar ce-i pândea timid de după case. Zilnic aceeaşi poveste: soarele îşi dădea seama că a fost observat şi renunţa la pândă urmând ca a doua zi s-o ia de la capăt.

Când rămâneau în sfârşit singuri, marfarul îi şoptea entuziasmat că într-o foarte bună zi o va lua de nevastă şi-o va duce la mare. El nu văzuse niciodată marea, dar auzise de la un accelerat că oamenii merg acolo şi se îndrăgostesc.

-Eşti aşa de frumoasă când bate luna pe tine, încheia timid marfarul.

-Şi-n mare o să mă pot curăţa de rugină? îl încuraja calea ferată să-şi continue visul.

-Da bineînţeles, oamenii îşi spală sufletul în ea. Aşa că rugina e o nimica toată. Nu m-ar mira să te faci albă de tot.

La aceste cuvinte calea ferată ar fi râs în hohote. Nu putea să facă lucrul ăsta din motive tehnice. Ecartamentul bine stabilit o împiedica să schiţeze cel mai mic gest. Personalele bârfitoare îi dădeau sfaturi gratis: Există în China o clinică. În schimbul câtorva mii de euro te rezolvă, îi spuneau personalele sigure pe ele. Însă acestea nu puteau să-i spună ce-s ăia euro şi nici încotro e China.

Dar povestea celor doi nu rămânea umbrită de acest fapt. Învăţaseră să-şi culeagă fericirea în alte moduri: făceau dragoste în timpul manevrelor tehnice. În acel moment luna palidă (cu un sistem imunitar la pământ) se întorcea înţelegătoare cu spatele aşteptând ca cei doi să-şi termine treaba.

Dar într-o noapte, oamenii l-au ucis pe marfar. Sfârtecat de vagoane, marfarul a mai apucat să-i spună iubitei sale c-o iubeşte. Calea ferată sugrumată de durere ar fi vrut să urle, dar din nou, ecartamentul…

Au urmat luni întregi în care calea ferată a trebuit să suporte glumele porcoase ale acceleratului de 13 şi privirile de milă ale personalelor.

Fără să ştie povestea ei se va termina cu bine. Peste un an, calea ferată va fi schimbată. Se va reîntâlni cu marfarul ciuruit într-un combinat metalurgic. Vor avea norocul să se topească împreună în topitoria A6, în serviciul unui grăsan ce-şi bătea nevasta acasă. După servici, grăsanul va găsi casa goală cu un bilet unsuros pe masă scris pe fugă.

Povestea aceasta nu e despre dragoste. Nici măcar despre marfar şi calea ferată, cum mulţi ar fi îndreptăţiţi să creadă. E vorba despre oameni. Oamenii n-au ecartament. Ei pot ajunge la mare, pot face dragoste şi prăjituri. Pot schimba postul de radio, să-şi pună mai mult zahăr în cafea, sau să nu-şi pună deloc; să se sărute pe gât, să facă trucuri cu cărţi, să citească Nabokov, să dea cu capul, să-şi fixeze ceasul şi să-l dea înapoi dacă vor.