Despre confuzie

Înainte să încep articolul de faţă, simt nevoia unei precizări: n-o să vorbesc aici despre dilemă. Dilema e o încurcătură în care se află cineva atunci când este pus să aleagă între două alternative pe care le cunoaşte deja. Problema cu care se confruntă cel ce este într-o dilemă e ce alternativă să aleagă. Atât.

Confuzie

sursa FOTO

Bunăoară, într-o dilemă se află ţăranul neaoş care se întreabă dacă să taie salcâmul din spatele casei sau nu. Pe când confuzia e altceva.

M-am confruntat la începutul vacanţei cu o confuzie. Pus în situaţia de a vegeta la trecut am avut brusc senzaţia că am făcut lucruri pe care simţeam că nu le-am făcut eu.

Ştiam că tot ce am făcut am făcut cu toată convingerea, însă protejat de fereastra prezentului, trecutul de jos nu mai avea nicio explicaţie. Aveam senzaţia că mi-am pierdut coaja aceea pe care o avem fiecare şi-o numim “eu”. Şi astfel, incapabil să-mi mai spun “eu”, m-am simţit doar un amalgam de sentimente. Nu mai credeam, nu mai făceam, doar simţeam. Era ca într-o beţie de zile mari: nu mai ştiam nimic de mine, încercam doar să observ ce se petrece în jur.

Revenirea a fost violentă. M-am trezit plângând cu o senzaţie de sufocare de parcă aş fi primit un pumn zdravăn în stomac. Şi la scurt moment a venit revelaţia care m-a făcut să mă simt cel mai fericit om de pe Pământ. Aşa cum spuneam, când mă simt nemaipomenit de bine devin suspicios. Însă fericirea aceea continuă şi la ora în care scriu acest articol. N-am să vorbesc despre acea revelaţie. Revelaţiile sunt intime. Să le spui cuiva e josnic. E ca şi cum ai spune când ai avut ultima oară o erecţie şi ce ai simţit în acel moment.

Lucrul la care vreau să ajung e că deşi suntem deznădăjuiţi atunci când suntem confuzi, n-ar trebui să ne îngrijorăm.

Confuzia e semnul că am pornit pe un drum. Când porneşti la drum cu o maşină, nu trebuie să te deranjeze foarte mult drumul accidentat de ţară, fiindcă până la urmă vei ajunge şi la drumul asfaltat.

Citeam deunăzi că un dubiu mare duce la o trezire pe măsură. Putem conştientiza asta, că am pornit deja la drum. Când n-avem niciun dubiu stagnăm, atunci ar trebui să ne facem probleme.

Confuzia trebuie trăită. Precum un medic ce se infectează intenţionat ca să studieze efectele bolii sau ca adolescentul care, în ciuda suferinţei provocate de o despărţire, îşi observă tranformările lăuntrice prin care trece şi senzaţia lacrimilor uscate de pe obraz.

E singurul lucru ce-l putem face când suntem dezorientaţi: să trăim la maxim confuzia. Cu cât confuzia e mai mare cu atât răspunsul pe care îl vom primi va fi mai satisfăcător.