Când se crapă de ziuă

Stau prost cu imaginaţia. În ceea ce mă priveşte, când o să ne întâlnim, m-aş mulţumi să stau toată ziua să te privesc.

Însă cumva trebuie să facem să meargă. De aceea îmi scriu uneori în palmă ce-aş putea face cu tine. Şi mă gândeam c-ar fi bine să ieşim prin Cluj tocmai când se crapă de ziuă.

Fiindcă atunci nu e nimeni pe străzi. Şi vom avea impresia că visăm, deşi totul va fi aievea pe fondul proaspăt-cenuşiu al dimineţii.

Apoi la prima apariţie a gunoierilor adormiţi şi mahmuri vom şti că vine soarele cu căldura şi oamenii lui. Vom fugi şi noi ne vom ascunde într-o cameră de cămin, vom trage perdelele şi vom bea ceai la melodie.

Eu mă voi servi din gâtul tău curat, iar tu vei încerca să memorezi pe rând formele degetelor mele.

Vom muri inevitabil. De aceea e bine să ne ţinem dimineţile pentru a sfida moartea. S-o prostim şi să râdem de ea ca de o babă senilă. Să-i furăm cireşele când nu se uită, pentru că într-o zi ne va prinde şi ne va scutura de ne va face oameni mari.
Iar a doua oară, nu ne va mai ierta.

scris în 28 iunie 2009