Despre ieşiri

Am fost o clasă unită în liceu. Cel puţin aşa dăm impresia. Îmi zicea mie o tipă că ne vede în fiecare zi împreună şi că trebuie să fim foarte uniţi.

Păi nu prea suntem. Adevărul e că la început eram doi, trei fraieri care fugeau de la ore. Apoi venise perioada majoratelor şi cercul crescuse.

Clasa noastră, la fel ca celelalte, era compusă din mai multe bisericuţe. Dar s-a nimerit întotdeauna ca unul dintr-o bisericuţă să fie prieten cu altul din altă bisericuţă. Şi uite aşa te trezeşti după liceu că bisericuţele se unesc. Rezultatul: ZuZu nu mai e împăcat.

Eu eram fericit când ieşeam doi, trei oameni la un suc. Apoi m-am trezit cu încă şapte oameni la masă. Mulţi ar spune că ăsta e un lucru bun. Cu cât mai mulţi prieteni, cu atât mai bine, nu? Nu. Şi-am să spun de ce:

Nu te poţi înţelege cu toată lumea. Cu aia nu pot vorbi că e proastă din liceu. Dar uite-o lângă mine, doar pentru că e prietenă cu o prietenă a unui bun prieten de-al meu.

Atenţia e distributivă. Ea se împarte la numărul oamenilor de la masă. E simplu: Cu cât sunt mai mulţi oameni, cu atât vorbeşti mai puţin cu fiecare în parte. Ai astfel parte de nişte discuţii scurte, fără niciun rezultat, ineficiente.

Vara asta la un moment dat am rămas în Câmpia doar eu cu Oro. Ceilalţi au plecat la mare sau lucrau. Timp de vreo două săptămâni am povestit mai mult decât am povestit într-un an.

Cu Ciupy sunt prieten de vreo doi ani din cauza blogului. N-am ieşit de foarte multe ori, însă am ieşit de fiecare dată doar eu cu el. Şi timp de 3-4 ore povesteam doar eu cu el. Rezultatul: îmi făcea întotdeauna plăcere să ies cu el.

Cu Ilinca mă întâlnesc şi mai rar. De două ori pe an, deşi stă la o staţie depărtare de mine şi suntem amândoi studenţi în Cluj. Dar şi acum o consider cel mai frumos lucru pe care mi l-a adus blogul ăsta. Morala: nu ieşirile dese consolidează o prietenie.

Aşa că dragi prieteni, decât să mai ies cu voi, mai bine ies cu fiecare în parte. Şi toată lumea e fericită.