Frica de Dumnezeu

“Doar Dumnezeu ştie cât vreau să-L cunosc şi să-L iubesc. Pe oameni şi prejudecăţile lor nu dau doi lei.

subsemnatul

Eu am înjurat de Dumnezeu. Era o anumită înjurătură pe care ori de câte ori o auzeam pe buzele cuiva, simţeam nevoia s-o spun şi eu. De fiecare dată însă, frica clădită din ore de religie şi din lecturi biblice mă împiedica severă de la acest gest.

Din disperare încercam diferite combinaţii. Însă “Fută-te Zebedeu“, nu era deloc cu ceea ce se vroia a fi “Ftt Dmnz“. Un fel de legale pe lângă iarbă, cum ar crede unii.

Într-o seară, profitând de alcoolul instalat prin vene, i-am dat drumul: Ftt Dmnz, Ftt Dmnz, Ftt Dmnz. Repetam vorbele acestea cu un prieten, şi cu cât repetam mai mult cu atât era mai dulce. Aşteptasem ani întregi s-o spun şi acum eram liber s-o fac fără să mi se întâmple nimic.

Mi-am adus aminte de seara aceea, când veneam de la o bere cu nişte prieteni. Fusesem la o întâlnire în grup şi ne îndreptam spre Janis încercând să recuperăm timpul pierdut cu nişte hâtre. Pe drum, un amic vorbea de acea înjurătură, însă o amintea fără să zică “Dumnez-o”, ci doar un Doamne feri ce prost era ăla care o spunea( vorbea de un tip care folosea această înjurătură).

-Cum zicea mă? Ftt Dmnz? zic eu.

-Taci mă, eşti nebun? încearcă amicul să mă salveze de pe calea focului veşnic.

Acum, v-aţi aştepta să spun despre mine că sunt ateu. E bine nu sunt. Şi totuşi, aşa cum zicea O., eu încalc una din cele zece porunci. Probabil. Însă mă bucur că am trecut peste teama de Dumnezeu. Spun teamă, şi nu frică, pentru că frica de Dumnezeu e altceva.

Când ţi-e teamă de Dumnezeu nu poţi să-l iubeşti. Nu poţi să-l iubeşti pe tatăl tău de frica bătăii; aia nu e iubire. Iubirea e sinceră; când devine condiţionată de teamă, nu mai e deloc iubire.

Şi chiar cred că după episodul Ftt Dmnz, am urcat o treaptă spre cunoaşterea Lui fiindcă am îndepărtat bariera aceea a spaimei. Bineînţeles că nu trebuie să rămâi doar la această etapă. Ar fi o prostie. Însă când cineva spune că-l iubeşte pe Dumnezeu după ce L-a înjurat, înseamnă că e alegerea lui: el a ales să-L iubească după ce a demonstrat că nu-i este teamă de El. Nu spaima de un fulger din senin l-a făcut să-L iubească.

Făcând o paralelă la mitul peşterii al lui Platon, amintiţi-vă de lanţurile ce simbolizau prejudecăţile oamenilor(în cazul de faţă spaima de Dumnezeu) iar focul, lumina cunoaşterii(pe care încerc s-o caut).

Bineînţeles că O., mare credincios, mă compătimeşte. Iar alţii vor rămâne veşnic baricadaţi în teama lor. Însă trebuie să înţeleagă că în ceea ce mă priveşte, nu locul din Rai sau Iad mă interesează. Ci cunoaşterea, pe căile mele, cât or fi ele de absurde.

Mi-a plăcut mult acest filmuleţ în care Ţuţea vorbeşte despre ateismul lui Cioran ca o luptă cu Dumnezeu, care nu e deloc ateism.