Om bun

sursa FOTO

Pe Ache l-am cunoscut în vara în care m-am mutat la casă. După un copilăresc schimb de replici, prima întâlnire avea toate şansele să se transforme într-o bătaie. M-ar fi bătut. Era un băiat zdravăn, obişnuit de mic cu munca; trupul meu firav de copil crescut la bloc n-ar fi opus mare rezistenţă.

Şi totuşi, nici el nu cred că s-ar fi gândit că în toamna ce urma să vină se va bate cu o ţigancă repetentă doar ca să stea lângă mine în bancă. Parcă acum o văd pe nimalaie muşcându-l de mână, iar el prinzând-o de păr.

Dincolo de toate peripeţiile prin care am putut trece împreună îmi amintesc o vară când stăteam pe câmp şi vorbeam de Rai. Cum eram încă copii ne gândisem că ar fi o afacere bună să începem să facem doar fapte bune ca să ajungem în Rai.

Nu mai reţin cum s-a sfârşit perioada noastră de mieluşei, însă ştiu sigur că atunci a fost ultima dată când am încercat să fiu un om bun.
Privindu-mă acum, nu pot să spun că sunt un om rău. Însă exerciţiul binelui intenţionat l-am pierdut de atunci.

Mă ghidez acum după un egoism calm, în sensul că fac tot posibilul să-mi fie mie bine încercând totodată să nu rănesc prea multă lume.
Însă mi-ar plăcea să nu mai încerc să judec lucrurile punându-mă pe mine în prim-plan. Să fac lucrurile, nu de dragul lor, ci de dragul binelui. Să mă trezesc dimineaţa şi să-mi spun: “Astăzi voi fi un om bun”.