Tac

sursa FOTO

Zilele seamănă înfricoşător de mult între ele. Iar eu tac. Nu mai ascult muzică, nu mai citesc cărţi, doar tac. Cafeaua automatului din cămin e singurul lucru ce şi-a păstrat căldura. În rest nimic. M-am întâlnit cu C. dintr-un masochism sufletesc. Speram să mă reîndrăgostesc şi să sufăr din nou. Să simt ceva. Nu s-a mai întâmplat nimic.

Iar sufletul mi-a devenit un surd demn de milă. Acelaşi suflet, care odată trăia tot ce putea fi simţit, astăzi tace. Eu nu-l mai întreb nimic. El nu-mi mai cere nimic. Cu ce l-am supărat?

Nu mai vreau nimic. Aştept. Trăiesc banal, rabd acelaşi frig pe care îl rabdă fiecare, stau cu ei în staţie ca un copil potolit de cureaua tatălui ca să stea unde îi este locul.

Într-un fel aş evada într-o cămăruţă cu o fată care să mă iubească, iar pe mine să mă doară-n cot de ea. Să stau cu capul în poala ei şi să nu-mi pese. Şi trei nopţi la rând să-mi mângâie părul. Atât.

N-am mai plâns demult. Mă întreb dacă fiziologic e posibil să nu mai plângi deloc.
Demult, cineva m-a surprins plângând. N-a zis nimic. I-am fost recunoscător. Întotdeauna am dispreţuit oamenii care vin şi se interesează de durerea ta, chiar dacă unii o fac din grijă pentru tine. Cam aşa e şi cu tăcerea asta. Trăiesc cu ea, e amabilă şi nu mă întreabă dacă am păţit ceva. Pesemne aşteaptă să-mi treacă.