A night to remember

Citeam mai demult că e bine pentru blogger să-şi mai arate din când în când faţa umană pe blog. Şi-am zis să mi-o arăt puţin, că la cât de perfect tinde să devină blogul ăsta, lumea ar putea crede că e scris de Dumnezeu. Sau o concluzie mai sănătoasă la care ar putea ajunge: bloggerii n-au viaţă.

Avem viaţă. Una obişnuită. Cu prieteni obişnuiţi. Uite, Turcu e un exemplu de prieten obişnuit. Nu-şi pierde nopţile prin cluburi pentru că lucrează, e obsedat de femei şi-i plac comediile. Şi ştiţi ceva? Prietenii obişnuiţi sunt cei mai tari. Aceştia te fac să te simţi om.

Sâmbătă seara Turcu m-a chemat la localul în care lucrează(mi-a trimis un taxi, mare domn) că nu m-a mai văzut de la ziua lui şi că are un chef de avocaţi care se va termina curând.

Cheful de avocaţi s-a terminat. Au lăsat şi ceva de-ale gurii, iar noi ne-am simţit bine. Am şi mimat puţin că am fi jucători de biliard. N-a mers. La sfârşit Turcu a activat alarma care s-a pornit. Tot băga el la combinaţii să se oprească. Nu, nu ştia combinaţia. Aşa că ne-am trezit cu duba de poliţie şi cu nişte poliţişti foarte suspicioşi care s-au uitat cu lanterna prin ghiozdanele noastre. O noapte reuşită. Şi nişte poze. Da, ştiu că avem ochii roşii. De la aparatul nostru de oameni obişnuiţi.

La locul de muncă

Ăsta e al doilea lucru la care mă pricep. După fiertul ouălor
Şi asta a rămas de la cheful de avocaţi
Scurt moment de narcisism

Let the game begin
Picioru-n prag şi tacu-n mână
Pauză publicitară
Joacă de copil

Run Forest
Da ştiu, mă lăsasem o vreme
Stil iguana(habar n-am de ce)

Neah, nu trebuie să comentez chiar fiecare fotografie
Sau trebuie?
This is good shit

Remiză