Prostia circulă cu autobuzul

O zi gri de noiembrie, în care mergi cu autobuzul spre facultă, poate fi echivalentă cu senzaţia pe care o ai când nu te ştergi ca lumea la fund: angoasă, spleen, plictis, nervi şi alte rahaturi bacoviene.

Astăzi bunoară, am stat vreo 20 de minute înfipt cu nasul în părul unei chestii mumificate care nu dădea niciun semn că odată ar fi fost femeie. Buca stângă stătea încordată între cracii unui pletos, iar mâna dreaptă…mâna dreaptă era ok şi acolo unde ar fi trebuit să fie: lipită de de coapsa unei bunăciuni(ori ţigancă, ori indiancă; româncă nu era).

Iar zilele astea sunt dese precum volumele maneliştilor. Şi am remarcat un lucru: noi suntem bolnavi de grabă. Nu contează că nu ne aşteaptă nimic acolo unde mergem, noi trebuie să ne urcăm în primul autobuz. Astăzi, un nene vai de capul lui se încăpăţâna să intre în autobuz. “Păi cum nu mai este loc? Uite că este!”Asta o zicea în timp ce jmătatea uşii refuza să se închidă.

În alte zile observi chestii mai şocante decât trei maidanezi lipiţi fund în fund. Odată, mi-a fost dat să observ o mamă ce-şi îndesa copilul cu piciorul în autobuz ca să intre şi ea. Altădată, un moşneag urla că i s-a prins piciorul între uşi ş.a.m.d.

Pentru a se rezolva harababurile astea n-avem nevoie de soluţii, ci de atitudine. Presupunând că eşti un chelios între 30-40, necăsătorit, iar acasă nu te aşteaptă altceva decât o labă tristă, de ce te grăbeşti? Dacă eşti babă şi n-ai altceva de făcut decât să te uiţi pe geam la trecători, de ce te grăbeşti? Dacă nu mai ai cursuri, iar în campus te aşteaptă o cameră şi-un monitor, de ce te grăbeşti?

Lucrurile astea se întâmplă şi pe trecerea de pietoni. Oamenii stau, aşteaptă să se facă verde, iar când se face… start! care ajunge primul pe partea cealaltă.

Oameni buni, ideea e simplă: dacă locul în care doriţi să ajungeţi e lipsit de importanţă, sau în el se ascunde o viaţă banală şi lipsită de sens, nu vă grăbiţi. Drumul e probabil cel mai interesant lucru care vi s-ar putea întâmpla vreodată.