Urme de gesturi

Un prieten mi se plângea zilele trecute că nu mai dăm niciun semn de viaţă. Că de când s-a mutat în alt campus, noi, prietenii săi, nu-l mai sunăm şi nu-l mai chemăm nicăieri.

Într-adevăr, trebuie să baţi cale lungă până la el, iar eu nu mai am credit nici de-un beep, dar astea nu sunt cele mai bune scuze. Şi întrebându-mă eu aşa şi pe dincolo, mi-am adus aminte de o întâmplare:

Era o zi călduţă de ianuarie, iar el tocmai împlinise 20 de ani. Noi, prietenii care nu mai dăm niciun semn de viaţă, ne-am gândit să mergem pe la 12 noaptea să-i urăm “La mulţi ani!”. Că aşa se face, că aşa era drăguţ şi frumos bla,bla,bla. Ei bine, când am intrat în camera lui de cămin, în loc să se bucure că vreo zece oameni s-au deranjat să vină şi să-i spună “La mulţi ani!”, ne-a dat afară. Că-i era somn şi vroia să doarmă. Şi n-avea chef de noi.

Cumva povestea asta se leagă de faptul că lumea nu mai dă nişte semne de viaţă. Întâmplările astea sunt precum nişte cărţi. Începi să le uiţi, dar senzaţia rămâne. Odată ce-ai citit o carte, ceva rămâne în tine pentru totdeauna, chiar dacă începi să uiţi firul poveştii şi numele personajelor. Un fel de “te iert, dar nu te uit” în variantă mai înţelegătoare.

Fie că vrem sau nu, gesturile noastre lasă urme. Şi dacă înţelegem asta, ar trebui să ne gândim mai bine la natura lor. Măcar cele făcute oamenilor care contează.