Peştele auriu

Într-o postare(că articol nu mă lasă inima să-i spun) Fiica Mării mi-a replicat la clişeul “are balta peşte” cu “ce contează câţi peşti îs, dacă pentru tine numa’ unu îi ăla auriu?”

sursa FOTO 

Pe mine mă oboseşte ideea persoanei alese. Nu face decât să ne arate autosuficienţa. Să lămurim câteva lucruri:

  • Alesul nu există decât din cauza faptului că suntem muritori. Ai o viaţă care în cele din urmă se termină. Aşadar, alesul e ăla cu care te pricopseşti.
  • Alesul e un concept asimilat din basme, filme şi poveşti. Undeva există un Făt-Frumos. Şi e unul singur. N-are concurent decât un zmeu rău şi urât. Doi Feţi Frumoşi nu pot exista laolată într-un basm. Poveşti.
  • Alesul e încă o modalitate de a ne convinge că suntem speciali. Ar fi fost culmea ca persoana ce ne va fi alături să nu fie specială. Avem tendinţa de a da o aură specială lucrurilor ce ne aparţin(vezi religia, ţara sau părinţii).

Nu-mi place ideea persoanei alese. Îmi dă impresia că doar o persoană contează în cele din urmă. Restul e doar o grămadă mare de persoane care n-au îndeplinit nişte criterii.

Toate persoanele dragi mie pe care le-am întâlnit până acum mi-au rămas dragi. Fiecare fată avea ceva diferit.
Teoretic aş fi putut fi cu fiecare din ele o lungă bucată de timp. Dar n-am stat destul. De fiecare dată aveam impresia că ceva lipsea, că poate pot mai mult sau că aleasa e altundeva şi mă aşteaptă.

Şi mi-a trebuit o vreme să înţeleg că această căutare a persoanei alese mă împiedica de fapt să cunosc nişte persoane extraordinare. Pentru că mi se părea mie că e o prostie să mă ataşez de ceva ce la prima vedere n-ar fi mers foarte mult timp.

Dincolo de unele regrete, îmi place să cred că există universuri paralele şi în fiecare din ele există câte un ZuZu fericit cu câte o fată diferită.