Cu mine şi atât

N-o să mă maturizez niciodată. Şi asta nu-i deloc o constatare a neputinţei mele. E pură încăpăţânare. Dracu’ vrea să se maturizeze!
Mă simt ciudat de bine în pielea mea. Mi-am dat seama de asta în ziua când am realizat că nu mi-e mai frică de singurătate.
Ciudat sentiment. L-am luat de când eram mici şi nu vroiam să fim lăsaţi singuri acasă. Mai târziu, când ne-am luat curaju-n priviri şi-am cutereierat cu cheia de casă spânzurând de gât printre blocuri am vrut să fim tot timpul împreună.
În adolescenţă ne-am trezit peste noapte cu o figură neclară crescând cu noi. Am privit-o miraţi, am urât-o atât de mult şi-am devenit atât de singuri încât în nopţile de lacrimi am acceptat umili să ne consoleze.

La 20 de ani, frica de singurătate nu se rezumă decât la scârba de propria persoană. Persoană care ne poate plictisi îngrozitor. La a cărei glume trebuie să zâmbim forţat, şi la a cărei încurajări fade trebuie să-i răspundem cu un mulţumesc la fel de forţat.
Însă poţi deveni prieten cu tine însuţi. Însă nu spune nimănui. Lumea n-ar înţelege şi ar pune cea mai idoată întrebare din lume: “De ce?”