Yo-Yo

 sursa FOTO

Pe vremea când stăteam la bloc(aveam vreo 7 ani), o femeie de prin vecini şi-a testat spiritul negustoresc vânzând copiilor nişte yo-yo. Nu erau ceva sofisticat şi nu funcţionau pe baza principiului clasic cu o sfoară înfăşurată în jurul unei piese.

Erau simple: compuse dintr-un bulgăre de aţă colorată frumos înfăşurată prelungite de un elastic. Îmi plăceau, toată lumea îşi luase, aşa că era normal să-mi achiziţionez şi eu unul.
M-a ţinut vreo zi. Mi-l agăţasem într-un vârf ascuţit de gard(niciodată n-am înţeles preferinţa românilor de a pune vârfuri ascuţite la garduri, chiar şi la cele mici, decorative).
Când mi-l agăţasem, începu să cadă din el nimic altceva decât rumeguş. Deci toată bijuteria nu era decât un banal rumeguş. Cumva, mă dezamăgise.

Cam aşa e şi cu oamenii. Apar anumite specimene formidabile pe care le admiri cât eşti tu în stare să le admiri. Iar într-o zi se “sparg” şi-şi dau la iveală banalitatea.
Cineva îmi spunea zilele trecute “nu mă cunoşti” încercând să bareze orice urmă de judecată din partea mea. Toată lumea judecă, fiecare îşi face o părere, iar dacă cineva zice că n-o face e ipocrit. Ideea era că nu vroiam neapărat s-o cunosc. Nu vreau niciodată să sap atât de adânc în personalitatea cuiva, pentru că ştiu că undeva voi găsi rumeguşul pe care îl are fiecare.
Vreau să mă cunosc pe mine. Cu restul vreau să relaţionez, să-i cunosc doar la suprafaţă şi să mă bucur de fiecare.

ps. nu ştiu dacă ştiaţi, dar iniţial yo-yo-ul era folosit pe post de armă.