Privind zece paşi înapoi

sursa FOTO

Stătea în mijlocul străzii şi ştia că acel moment va fi unic. Era vreo 4 dimineaţa, asfaltul era mai negru, plouase toată ziua iar acum apa rămasă pe el strălucea la privirile stâlpilor.

Trase aer adânc în piept şi începu: un pas, doi paşi, trei paşi, până la zece. Zece paşi executaţi încet şi cu tact. Fiecare pas era mai intens trăit decât precedentul. După ce-şi termină numărătoarea se uită la locul unde fusese înainte. Aşa testa el trecerea timpului. Privind zece paşi înapoi.

Apoi încercă să stea pe loc. Să nu se mai mişte şi să nu mai aibă ce timp să numere. Însă simţea: timpul curgea prin el. N-avea de ales. Indiferent ce făcea, timpul trecea.

Din capătul străzii, începu să se facă văzută o femeie. Călca apăsat şi căra după dânsa o bicicletă împovărată cu 3 găleţi şi-un sac plin cu lână. Se uită intens la ea. Femeia neştiind ce să zică, îl salută încurcată.

Începu şi el să facă ceva paşi ca să nu mai stea ca boul în mijlocul străzii. După vreo zece paşi, se opri şi se uită în urma lui la femeia ce se dezintegra în întuneric. Cu câteva secunde înainte să dispară, femeia se uită în spate.
Amândoi îşi întoarseră capul speriaţi.

Şi băiatu înţelese că atunci când doi străini trec unul pe lângă altul, apoi după ceva vreme se întorc şi îşi întâlnesc privirile, acel moment durabil de vreo jumătate de secundă înseamnă anularea timpului, spaţiului din jur şi tot ce poate avea vreun înţeles.
Păcat că ne rezumăm doar la nişte scântei. Cândva, poate vom face şi focul.