Primul job adevărat

De ceva zile  m-am angajat la ****. Câteva observaţii:

În primele zile am făcut training. Adică ne-au băgat vreo 30 de proaspăţi angajaţi într-o sală de training şi 12 ore am tot învăţat mişmaşurile. Cele 12 ore de training au fost mai obositoare decât lucrul propriu-zis pe linii. Băieţii finuţi, fetele sofisticate nu lucrează la ****. În schimb vin o droaie de amărâţi de pe sate, oameni fără facultate cu glume pe care nu pot să le gust şi-o inconştienţă ce nu pot să le-o accept. Nu pot să văd cum un cioban ştirb venit de pe sate îşi bate joc de trainer de parcă ar fi tot elev la şcoala de arte şi meserii. De nu mai aveam doi cunoscuţi pe lângă mine cred că muream acolo de plictiseală.

Doişpe cu 24. Doişpe cu 48. Adică lucrez doişpe ore, am 24 libere, lucrez doişpe ore, am 48 libere. Gândindu-mă la un muncitor ce lucrează într-o fabrică de 40 de ani, mi-e milă de viaţa lui trăită între doişpe cu 24, doişpe cu 48.

I work hard every day of my life
I work till I ache my bones

Doişpe ore de muncă plus încă patru pe drum dus-întors. Parafrazându-l pe personajul principal din Fight Club, aş spune că după o zi de muncă viaţa se petrece cu volumul redus. Timpul se dilată, nu mai ştii ce oră e, iar în faţa lucrurilor şi oamenilor din timpul liber nu mai eşti la fel de maleabil cum erai înainte. După o tură de noaptea, pe drum, între somn şi trezie ai nişte gânduri atât de învălmăşite, încât te chinui să rămâi mai mult treaz ca să le contorizezi şi le diseci cu atât mai mult cu cât ştii că genul ăsta de gânduri nu le vei mai avea niciodată.

În timpul lucrului fac scurte conversaţii cu tipa ce lucrează în dreapta mea pe bandă. Singurul lucru pentru care o fac, e pt. că e bună, iar în halat pare şi mai bună. Însă n-aş putea s-o combin niciodată, vorbim alte limbi. Fată de la ţară, cu limbaj de la ţară, lucrează la o vârstă la care eu chefuiam pe la majorate. E nedrept. În plus lucrăm pentru motive diferite.

O grămadă de oameni bătrâni. Mi-e milă de ei. La vârsta lor ar fi trebuit să stea acasă şi să-şi primească pensia. Forţaţi de circumstanţe stau în schimb în picioare 12 ore. Nedrept.

În ciuda tonului pesimist al acestui articol nu-s deloc nemulţumit. Îmi place. Perioada asta e ca un film gen Fight Club, Taxi Driver, American Beauty. Chiar dacă nu se petrece nimic senzaţional şi optimist culoarea e interesantă. Şi asta e tot ce mă interesează. Capacitatea de a trăi ceva nou, departe de realităţile şi oamenii cu care începusem să mă obişnuiesc.

Pe linie visez uneori . Ce-o să fac cu banii. Ca puşcăriaşii din filme ce se gândesc ce magazin o să-şi deschidă când scapă. Cum o să fie fata de care o să mă îndrăgostesc şi cum o să mă aşez la locul meu să-mi văd de şcoală la toamnă.