Din liceu: Cine sunt eu?

[Acest articol face parte din seria “Din Liceu”. E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi :) ]

Sunt tânăr. Am câţiva ani în faţă care aşteaptă să fie petrecuţi. Îi compătimesc. Se aşteaptă la prea mult. Mi-e frică c-o să-i dorm şi o să mă trezesc în iad. Sau cine ştie, poate în rai. Nu contează unde, atâta timp cât n-o să fiu petrol sau alte substanţe chimice.

Prietenii îmi spun ZuZu, drojdierii Boieru, fetele Andrei, alţii Boaru’. Indiferent de poreclă sunt acelaşi. Dar uneori simt că am mai multe personalităţi. Şi asta pentru că fiecare mă tratează diferit în funcţie de cum îmi zice.

Nu sunt cunoscut, n-am vreun talent deosebit care să mă ridice deasupra celorlalţi. Fac parte din marele grup al anonimilor şi al oamenilor mediocri. Sunt resemnat. N-o să ajung un geniu. Oricum, mă bucur că nu fac parte din oamenii care bagă lasere în ochi actorilor de pe scenă. Cred că e destul de nasol să fii legumă.

Ascult ce-mi place, citesc ce-mi place. Nu ascult Mozart de dragul snobismului la fel cum nu citesc Don Quijote doar pentru că profa de română a spus că nu e intelectual care nu a citit cartea asta. Chiar m-a pufnit râsul când am văzut colegi luând cartea de la bibliotecă după faza asta.

Nu am haine speciale. N-am purtat adidaşi Nike. Îmi cumpăr hainele de pe piaţă. Pur şi simplu n-am bani. N-am vreo freză specială, nu mă duc la sală şi nu mă pasionează maşinile. Nu de alta, dar nu le reţin.

Cred că sunt de treabă. Zilnic joc teatru. Eu glumesc, ei râd, eu îi cred prieteni adevăraţi, ei doar au nevoie de puţin divertisment. Bravo lor.
Îmi plac prietenii. Deşi puţini, îmi place de ei că sunt buni ascultători. Întotdeauna am apreciat bunii ascultători.

Mă duc la şcoală din obligaţie. Învăţ unele prostii doar la gândul că voi ajunge cândva la facultate şi voi termina cu toate prostiile astea. Nu-mi place să aprob, nu-mi place să pup în cur. Mă mulţumesc cu notele pe care le am fără a mai recurge la pupatul în cur. Cu toate astea sunt unii profesori de treabă. Care nu au uitat că şi ei au fost elevi. Care sunt serioşi la ore şi în afara lor poţi vorbi liber cu ei fără a te poticni în expresii sofisticate.

Uneori vorbesc murdar. Nu cred în obscen la fel cum nu cred în standarde.
Cam atât ştiu despre mine. Mai mult cred că ştiu cunoscuţii. Dar oricât de mult vor şti ei, niciodată nu vor avea dreptate. Şi asta nu pentru că sunt un neînţeles, sau ştiu eu ce ciudat. Pur şi simplu suntem toţi singuri.

Articol scris în 15 noiembrie 2006.