Din liceu: Copil fiind…

[Acest articol face parte din seria “Din Liceu”. E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi :) ]

Marţea asta mi s-a întâmplat ceva deosebit. La prima vedere n-ar fi părut ceva extraordinar, dar a fost.

Era cam ora 8 seara şi veneam de la o colegă. Era înnorat şi parcă era mult prea întuneric pentru acea oră. Sau poate doar mi se păruse. Fusesem cu Mâţa să mai învăţăm ceva la chimie. Îmi promisesem că nu voi merge la oră, dar având în vedere că am o colegă atât de inteligentă şi de treabă, m-am hotărât să merg.

Aşa cum spuneam, mergeam către casă singur şi fără vreun gând deosebit prin dovleac. Deodată am auzit un copil foarte mic care-l striga pe tatăl său. Sunetul se auzea de departe, mult prea încet, de parcă ar fi venit din trecut.

Venea din curtea grădiniţei la care fusesem când încă mai credeam în Moş Crăciun şi cumplitele întrebări care mă frământă acum, nu le înţelegeam.

Pentru o secundă m-am simţit ca şi Găvrilescu din “La ţigănci” (cam aşa cred eu că trebuie să se fi simţit) când trecutul îi apărea mult prea viu în faţă şi totul i se părea mult prea confuz.

Iubesc copilăria şi uneori mi-e ciudă că a fost atât de frumoasă încât să-mi pară mult prea rău după ea. Dar, poate e mai bine aşa.

Încă îmi mai amintesc colegii de grădiniţă, le ştiu numele şi parcă mai văd ceva figuri. Dar totul e amestecat cu râsete şi nişte flori roşii. Sunt acei pomi cu frunze roşii. Nu ştiu cum le zice, dar fac acele flori roşii sau roze pe care le văd când mă gândesc la lucrurile acestea. Ţin minte că au fost zile fericite, probabil cele mai fericite din viaţa mea.

Îmi mai amintesc de privirea supărată a lui Tibi  pentru că nu vroiam să primesc o bucată de bibelou spart ca semn al prieteniei noastre.

Cred că tot ce am făcut în acele vremuri le-am făcut fără conştiinţa că exist şi de aceea îmi par acele întâmplări ale altcuiva.

Şi în acea seară de marţi am auzit acel strigăt. De mult prea departe. Poarta era deschisă. Am vrut să intru. Dar n-am putut. Nu ştiu de ce. Probabil de teama de a găsi totul schimbat sau de teama că totul va fi mult prea puternic pentru mine.
Şi totuşi regret că n-am intrat.

Articol scris în 16 decembrie 2006.