Din liceu: Despre aparenţe

[Acest articol face parte din seria “Din Liceu”. E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi :) ]

Să presupunem că într-o zi aţi surzi, orbi şi muţi. Da, ar fi cea mai ghinionistă zi din viaţa voastră. Însă nu asta-i ideea. Ideea e că atunci am afla adevărul crud şi absolut: acela că în lumea asta suntem singuri.

Cu toţii avem prieteni, mergem la şcoală şi credem uneori că iubim sau suntem iubiţi. Avem cu toţii un scop în viaţă. Dacă reuşim să avem cutare maşină sau cutare slujbă spunem ca suntem împliniţi. Viaţa ne-a dat totul.

Dar cum ar fi ca toate aceste lucruri frumoase să dispară dintr-o dată? Cum ar fi să fim exmatriculaţi, să nu intrăm la facultatea dorită, să nu fim iubiţi la fel de mult cum iubim, sau să avem un accident în urma căruia să ne pierdem ceva.

Şi cum ar fi să surzeşti, să orbeşti şi să nu mai poţi vorbi? Închipuie-ţi cât de naşpa poate fi. E ca şi cum ai fi mort. Degeaba apropiaţii vorbesc cu tine. Tu nu-i auzi şi nu poţi să-i vezi. La început te simţi speriat şi ai vrea să plângi. Dar nu poţi spune nimic; nu poţi întreba ce s-a întâmplat şi simţi că înnebuneşti de liniştea din jurul tău.

După câteva zile te linişteşti. Începi să te gândeşti la starea ta. Începi să realizezi că organele de simţ sunt singurele care te leagă de lume. Această lume cu muzică, războaie, sex, literatură şi filozofie etc. e de fapt un nimic fără simţurile care te ajută să o percepi.

Şi atunci în întunericul acela vei realiza 2 lucruri majore:
1. în lume eşti al naibii de singur
2. inima e singura care te ajută să simţi cu adevărat

E o singură concluzie: având în vedere că niciodată nu vei surzi, muţi şi orbi în acelaşi timp bucură-te de viaţă, dar ai grijă la aparenţe.

Articol scris în 24 noiembrie 2006.