Din liceu: Frumuseţea vieţii

[Acest articol face parte din seria “Din Liceu”. E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi :) ]

Niciodată nu i-am înţeles pe sinucigaşi. Nici chiar în puţinele mele momente de criză nu-mi trecea prin gând să-mi iau viaţa. Un cunoscut spunea că o dată i-a trecut prin minte să facă prostia asta, dar în momentul decisiv a renunţat pentru că, după cum spunea acesta, pur şi simplu n-a avut curaj s-o facă.

Într-adevăr frica poate fi un obstacol în chestia asta. Dar dacă e adevărat, cum mai putem spune de cutare că s-a sinucis din disperare? La urma urmei disperarea e tot un fel de frică. Să existe oare o frică atât de puternică încât să-ţi dea un curaj nebunesc? Ciudat. Dar oricum aceştia ar trebui să se gândească la ce lasă în urmă.

Cum am spus nu frica m-ar împiedica într-o astfel de situaţie ipotetică. Nu.
Întotdeauna m-am gândit la lumea în care trăiesc ca la un muzeu. Un muzeu natural în care nu găseşti cranii şi tot felul de roci, ci viaţă. Frumuseţea vieţii e singura care mă leagă de lumea asta şi care mă face să mă bucur că m-am născut. Şi când vorbesc de viaţă vorbesc de miracolele pe care le întâlneşti chiar lângă tine. Miracole materializate în opere de artă, natură şi de ce nu în femei.

Citeşte-l pe Eliade, Dostoievski sau orice alt scriitor şi gândeşte-te cum ar fi să nu-i fi citit. Uită-te la o femeie şi zâmbeşte.

Uită-te la un curcubeu şi zâmbeşte. Sau ieşi afară că tot e iarnă şi simte cât de plăcut e să simţi frigul în tine şi cum e să tremuri de viaţă. Sau ascultă muzică adevărată.

Bucură-te de viaţă! O meriţi.

Articol scris în 8 decembrie 2006.