Din liceu: Pensionar

[Acest articol face parte din seria “Din Liceu”. E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi :) ]

Ion are 65 de ani. Ion e bătrân. Lui Ion nu-i pasă de lume pentru că nici lumii nu-i pasă de el. Şi totuşi cuiva îi pasă de el pentru că a răsărit soarele. Dar Ion nu vede asta. Ion vede că e nouă dimineaţa şi a întârziat. Avea numărul 60 la coada farmaciei din centru. Probabil s-a ajuns la 70 acum. Iar i-a sărit rândul.

Şi totuşi ce-i pasă? Îi pasă. Fără medicamente stomacul o să-i explodeze. Dar la urma urmei ce e rău în a exploda? Măcar de-ar termina cu toate astea.

Ion deschide televizorul. În faţă îi apare moaca lui Tăriceanu. Alba-Neagra. “Al dracu’ broscoi, duce ţara de râpă.”

Pe stradă măgarii încep să joace fotbal. Strigase de atâtea ori la ei să nu se mai joace lângă poarta lui, dar nesimţiţii nici nu l-au băgat în seamă.

Se face 13. E timpul să mănânce. Ceva ciorbă. E tot constipat. Bătrân constipat şi surd. Atât a mai rămas din ficiorul ce-o fost odată.

Măgarii îi aruncă mingea în curte. Ion e pe fază. Ion se gândeşte. Ion le ia mingea şi le-o taie. Ce nu vă căraţi acasă? Măgarilor! Măgarii îl înjură şi-l trimit la origini. Tot mai nesimţiţi se fac ăştia!

Ion merge să-şi ia pensia. Dar moşul nu înţelege că trebuia să o aştepte acasă. Ochelarista îl trimite înapoi acasă.

Ion trece prin parc. Îi place în parc. Îi place să vadă frunzele maronii şi palide de pe jos. Îi amintesc de o excursie. Făcută demult. Cu cine era? Parcul nu mai e ce-a fost. Acum sunt tot mai multe maşini care strică aerul.

E timpul să plece acasă. Timpul trece repede. Şi ceasul ce l-a primit demult de tot de ziua lui parcă e complice la treaba asta.

Ion trece strada. Pe zebră. Un bolid îl spulberă. Dacă prin absurd cineva l-ar fi fotografiat exact în acel moment i-ar fi observat ochii plini de mirare. Dar e absurd. Nimeni nu l-ar fi putut fotografia atât de repede şi exact în acel moment. Ion e mort.

Cei ce au rămas trec pe lângă el şi se uită îngroziţi. Însă doar un moment scurt urmând ca în secunda următoare să-şi continue drumul. Cei ce au rămas sunt grăbiţi. Cei ce au rămas au servici. Au şi gânduri. De fapt doar ei cred că sunt gânduri. Poate e mai bine aşa. Trebuie să se grăbească. E o cursă.

Dar cine câştigă?

Articol scris în 9 ianuarie 2007.