Dispreţ

Trebuie să recunosc, uneori sunt capabil de un dispreţ enorm faţă de oameni.

Încă de când eram mic mă stupefiau cele mai mărunte gesturi de răutate ale copiilor. “Eu n-aş face aşa ceva” era gândul în care ambalam toate răutăţile.

Crescând, am observat că lumea din jur nu se schimba, ci devenea din ce în ce mai murdară şi insensibilă. M-am adaptat, n-am fost un outsider, n-am fost băiatul în care se arunca cu radiere şi hârtii în timpul orelor. Eram ok.

Însă luat de valul anilor am uitat cine erau băieţii buni şi cine erau cei răi. Culorile s-au amestecat, iar eu m-am trezit trăit de viaţă şi nu invers.  În ultima vreme însă, am tot evadat din monotonia zilnică. Am cunoscut oameni faini care mi-au arătat că dacă voi dori cândva să stau într-un loc cald de inimi, acel loc există. Apoi, am început să fac lucrurile care îmi plac şi  pe care le tot amânam. Iar acum încerc să recuperez timpul pierdut  pe care nu l-am petrecut cu mine.

Însă nu pot să nu recunosc că fac toate aceste lucruri din dispreţ.  Ca să nu devin ca ei, ca majoritatea.