Jurnal personal

În ultima vreme realizez tot mai mult importanţa unui jurnal personal sub forma unui caiet studenţesc, cu pătrăţele şi scris în grabă cu pixul.

Blogul are neajunsul de a fi public. Gândurile şi sentimentele nu pot fi expuse decât trecându-le în prealabil prin sita normalului. Nimic din ce iese nu e excesiv şi imoral. Cuvintele sunt bine rânduite pentru că până la urmă avem de-a face cu nişte spectatori. Apoi, sunt lucruri pe care aceşti spectatori nu trebuie să le ştie niciodată.

Şi ţinând cont de aceste lucruri, scrisul îşi pierde mult din calităţile sale. Nu tu terapie prin sinceritate crudă, nu tu amintiri banale lăsate pentru bătrânul care vei deveni. Lucrurile ce nu trec prin sită se pierd în cele din urmă.

Într-un caiet ai scrie neglijent la persoana I. Fără să-ţi pese de greşeli gramaticale, fără să fii judecat de nimeni şi profitând la maxim de haina banalităţii. Suntem exagerat de banali. Gândurile şi visele ce ne trec prin minte sunt atât de naive şi copilăreşti încât le nedreptăţim evitând să le punem pe hârtie.

Îmi imaginez un Cioran îngrijorându-se de vreme, sau meditând o oră la enigma părului de pe piept. Un Eliade îndrăgostit, cu fantezii copilăreşti. E o lume de oameni, până la urmă.