Note de lectură[1]

La noi, acolo, era o cascadă mică şi cădea de sus, din munte, ca un fir de aţă subţire, aproape perpendicular; era albă, vuitoare, înspumată; cădea de sus, dar părea că nu-i cine ştie ce înaltă, era cam la jumătate de verstă depărtare, însă părea că până la ea nu sînt decît cincizeci de paşi. Noaptea îmi plăcea să-i ascult vuietul;  iată, în aceste clipe ajungeam uneori să fiu foarte neliniştit. Tot cîteodată, la amiază, cînd te duci undeva în munţi, cînd te-opreşti în mijlocul muntelui, cînd te-nconjoară pinii bătrîni, mari, strălucindu-şi răşina pe trunchiuri, sus, pe o stînă, se văd ruinele unui castel medieval; sătucul nostru a rămas departe în vale, de-abia se mai vede; soarele străluceşte, cerul e albastru, e o linişte grozavă. Uite, şi-atunci mă simţeam chemat undeva şi mi se tot părea că, dacă aş merge drept înainte, dacă aş merge mult-mult şi aş trece de linia unde se întâlneşte cerul cu pămîntul, aş găsi dezlegarea şi aş vedea imediat o nouă viaţă, de o mie de ori mai intensă şi mai zgomotoasă decât a noastră[…]

Idiotul – F.M. Dostoievski