Un veac de singuratate

Un veac de singuratate

“In cursul acelei nopti nesfarsite, in timp ce colonelul Gerineldo Marquez evoca dupa-amiezile moarte in atelierul de croitorie al Amarantei, colonelul Aureliano Buendia starui ceasuri intregi, zgariind si racaind scoarta dura a singuratatii sale, in speranta de a o sparge. Dupa acea dupa-amiaza indepartata in care tatal sau il dusese sa faca cunostinta cu gheata, singurele sale clipe de fericire le cunoscuse in atelierul de aurarie in care is petrecea vremea aurind pestisorii. A trebuit sa dezlantuie treizeci si doua de razboaie, a trebuit sa violeze toate pactele sale cu moartea si sa se balaceasca precum un porc in mocirla gloriei, pentru a descoperi cu o intarziere de patruzeci de ani toate privilegiile simplitatii.”

Aceasta e prima mea carte de Marquez. Am luat-o in graba de pe un raft al bibliotecii, plictisit si nedandu-i mari sanse c-am s-o termin. Asa-s eu: cand nu-mi place o carte, nu-mi pierd timpul cu ea. Hmm, scriind asta imi dau seama ca asa au fost si relatiile mele: odata incepute prost, nu le mai dadeam o a doua sansa. In fine…

N-am apucat sa termin cartea, insa imi place enorm de mult. Naratiunea bine impletita, fragmentele ce-ti cer sa le mai citesti de cateva ori inainte de a le lasa in urma, fantasticul aruncat pe alocuri sunt elemente ce te ameninta ca vei mai citi si alta carte de Garcia Marquez.