Ce face perseverenţa din om

Aveam 8 ani, mergeam spre casă şi-n 10 secunde aveam să trec pe lângă blonda care-mi era parteneră de dansuri. Timid, mă întrebam dacă s-o salut sau nu având în vedere c-o ştiam doar de-o zi. Însă a avut grijă să-mi taie de tot elanul:

-Bă, handicapatule să înveţi să mă învârţi!

Începusem de-o zi să merg din nou la dansuri. Prima tentativă se încheiase destul de trist: nu fusesem selectat de instructor în grupul de dansatori aşa că a trebuit să renunţ. Şi acum încercam să mă integrez din nou în ansamblu, lucru care nu mergea atât de bine după cum aţi observat.

***

Îmi pun cizmele-n plasa neagră, mă uit în sus la chipul instructorului învăluit în fumul de ţigară. Îi zâmbesc. El nu-mi zâmbeşte, în schimb strâmbă din nas şi dă din cap sugerându-mi că n-am nicio şansă.

***

Peste 8 ani, aveam să ştiu că sunt cel mai bun. Am avut nişte amintiri care mi-au confirmat acest lucru, amintiri pe care am să le ţin pentru mine. N-am povestit nimănui, însă din cei 15 ani de dansuri, cred că doar ultimii 5 au fost lejeri şi plăcuţi. În rest a fost doar efort din partea mea şi lucruri pe care le-am îndurat.

De ce n-am renunţat la început? Din acelaşi motiv pentru care eram întotdeauna primul care ajungea la repetiţii.

În lucrurile pentru care alegi să suferi, e imposibil să nu reuşeşti până la urmă.