Să calci pe bec

Întorcându-mă ieri de la magazin, am fost surprins să văd gaşca de copii ascunsă după casa de curent. Gaşca = n-are niciun nume, compusă din băieţi şi fete, îşi desfăşoară activitatea la o stradă distanţă de casa mea.

Priscilla smoking: ©Joseph Szabo 1969

Stăteau toţi sprijinindu-se de bordura gri-lucioasă a casei de curent fumând boemi. Deveniră uşor încurcaţi de trecerea mea neanunţată pe acolo şi puteai citi în ochii fiecăruia întrebarea brevetată de copii “dacă mă zice?”. Am grăbit pasul ca nu cumva atmosfera creată de fumul de ţigară să se năruie subit.

M-am simţit ca un nerod pentru o clipă. Ce tupeu nesimţit trebuie să ai ca să te bagi în lumea lor aşa neinvitat? În primul rând, e un întreg protocol ce trebuie săvârşit ca să te poţi juca cu copiii. Trebuie să fii copil, trebuie să-i întrebi “pot să mă joc cu voi?” etc, etc, un întreg şir de mezelicuri în tot ritualul ăsta, pe care tu ZuZule nu l-ai săvârşit. Şi pare-mi-se l-ai cam uitat…

Gestul acelor copii nu m-a revoltat deloc. M-a deprimat puţin amintindu-mi de prima ţigară. Amintindu-mi de plăcerea de a face ceva greşit, interzis de alţii. Cât de tare e să te retragi în locul tău secret şi să faci acel lucru pe care unii ţi-l interzic! Să simţi dulceaţa noului şi plăcerea nebună pe care n-ai simţit-o niciodată până atunci de a muşca cu poftă din mărul interzis…

Nu copii, ZuZu nu vă zice la nimeni :)