Cum mi-am făcut rost de cămin

Eram în toamna de dinaintea anului 2. Frankly, mă durea-n paişpe. N-aveam restanţe, trebuia să încep anul bursier, aşa că era normal să nu fiu stresat.

Până am aflat că am restanţă la practică. Practica era practică doar după nume. Ne întâlneam în fiecare joi şi o sinistră ne dicta pagini întregi despre lucruri care nici nu ştiam cum arată. Îmi dădusem examenul şi-l luasem. Însă m-a picat pentru că n-am avut o amărâtă de absenţă recuperată. Ciudat, credeam că le recuperasem pe toate. Ba chiar îmi aminteam momentul în care o întrebasem pe sinistră: “E totul ok? Mai am ceva de recuperat?” şi ea mi-a spus: “Nu, sunteţi în regulă.” Apoi, când au mai venit încă 6 oameni să se plângă, m-am prins. Sinistra s-a încurcat la prezenţe. Eu şi oamenii ăia fusesem la ultima recuperare şi era a dracu’ de ciudat că ne-am regăsit scandalizaţi din acelaşi motiv.

Am încercat de toate. Prima dată am strigat la ea, apoi m-am înmuiat, m-am plâns că pierd bursa, că pierd căminul(de el mă durea mai tare), că-mi bag paişpele-n ea facultate şi mă duc să mă fac acrobat. Nimic n-a mers. M-am dus şi cu plicu’ la ea. Mi-a fost ruşine să-l dau. Eu nu le am cu mita. Odată m-am apucat de râs când i-am dat bani naşului pe tren, deci clar nu-s făcut pentru sportul ăsta. Deşi am admirat întotdeauna oamenii care îl aveau pe “Lasă că facem să fie bine pentru toată lumea”.

Zilele au trecut şi a venit ziua de cazare. Bani să cumpăr loc de cămin n-aveam, de chirie nici aşa. Am pornit spre Cluj cu gândul să fac pe dracu’n patru şi să mă cazez ca tot omu’ integralist. M-am dus în centru şi am căutat un om care avea greutate pe vremea aceea în facultate(din motive istorice, nu-i dau numele şi-o să-l numim în continuare Baştanul).

L-am aşteptat vreo 4 ore. Cazările începuseră deja şi un prieten mă suna întruna să mă întrebe dacă am reuşit ceva. Până când baştanul apăru. Era mai mare decât credeam, nervos şi plictisit.

– Ce doreşti?

– Bună ziua, mă numesc bla, bla, bla. Şi am o problemă cu practica. Bla, bla, bla. Bla.

– Păi şi ce vrei să-ţi fac eu?

– Păi doamna Sinistra m-a trimis la dumneavoastră. Mi-a spus să vă transmit că s-a încurcat şi să-mi semnaţi cererea de cazare în cămin ca integralist.

Minţeam desigur. Sinistra habar n-avea ce făceam. Din partea mea, era în orgini unde am tot trimis-o în ultimele zile. Un singur telefon către sinistră şi se afla. Baştanul citi cererea. Înainte să mi-o semneze mi-a spus zâmbind:

– Eu ţi-o semnez. Ştii cine sunt? Dacă aflu că nu-i adevărat…

– Mă şi las de facultate, încep eu să-l completez.

– Nu te laşi. N-o mai termini veci.

Am ajuns la cămin. Intru cu 3 colegi să ne cazăm. Adminu’, invocă dumnezei, urlă la mine că nu-s pe liste şi-mi zice să dispar. Îi arăt foaia semnată şi tace. O citeşte şi zice conciliant:

– Ah, păi de ce n-ai zis de la început.

Şi aşa mi-am făcut eu rost de cămin în anul 2.

Doi ani mai târziu, într-o zi caldă de vară, am ajuns la timp să fac poza de mai jos. Era banchetul. Baştanul nu aflase, sinistra tot în origini se afla şi eu arătam a dracu’ de bine. Noroc!