Fata cu zâmbetul galben

Copil fiind nu-i plăceau fetele cu ochelari. Vârsta fragedă îl protejase de defectele fizice pe care le pot căpăta oamenii, aşa că pentru el cel mai mare nenoroc al unui copil era să fie un “aragaz cu patru ochi”. Pe clasa a opta avea să-şi schimbe această părere odată cu noua lui profesoară de franceză cu sâni mari, fund apetisant şi purtătoare de ochelari.

În drumul spre şcoală, se întâlnea adesea cu fata cu ochelari. Rigidă şi tăcută. Salut-salut, nimic mai mult. N-avea niciun haz. Asta până când fata a decis să renunţe la ochelari şi felul în care-şi aranja părul. Devenise cea mai frumoasă fată din Şcoala Generală nr. 3.

După un timp, nu se mai întâlneau în drum spre şcoală. Trecură aproape doi ani.

Iarnă vitregă, pe un deal din apropierea cartierului în care locuia, la săniuş.  Ger afurisit, pietrele pişcate de frig ar fi vrut să crape de ciudă, zăpada scârţâia înjurând sub ghetele copiilor, iar pe el îl durea spatele când încerca să se ghemuiască în propriul fâş, cu două feţe, cumpărat din piaţă şi cusut anemic la cotul stâng.

Acolo o revăzu. Între băieţii mai mari. La fel de frumoasă, probabil mai îndrăzneaţă şi categoric mai vorbăreaţă. Timiditatea care o trăda mai demult pălise. Sărea pe ambele pe picioare să se încălzească, ca şi cum ar aştepta ceva cu nerăbdare. Fuma întruna, zîmbea şi glumea ştrengar cu cei din jur.

Uitându-se la zâmbetul ei, nu putu să nu-i observe dinţii perfecţi, dar galbeni. I se făcu milă de ea.