Cred în dragoste

Un prieten îmi relata zilele trecute că am o inimă de piatră, că altă explicaţie n-ar fi la faptul că nu suport pe nimeni mai mult de două săptămâni. L-aş contrazice: n-am inimă de piatră, i-am dat dragostei de-a lungul anilor toate şansele, uneori până la ridicol. Eu? Eu cred în dragoste.

Cred în buci lăsate, într-un dinte din faţă cariat, într-un un semn uriaş şi nelalocul lui, în ţâţe pleoştite şi respiraţie ce pute uneori. Cred în certuri şi futere de nervi, în nopţi nedormite şi telefoane date-n silă. Cred în păr lăsat să crească în locuri interzise, în coşuri uscate pe faţă şi haine de prost gust.

Şi cred că în ciuda acestor lucruri nu poţi trăi decât cu ajutorul dragostei. Aşa că să mă scutească toată lumea de sfaturi. Eu ştiu una şi bună: nu fac niciun compromis când vine vorba de dragoste. Dacă o fată nu-mi ia inima şi dă cu ea de lună în primele două săptămâni, să mă lase-n dracu’ pace.