Nu trebuie s-o faci

dont

La sfârşitul clasei a 8-a mi s-a pus pata să fac liceul militar. Admiram ordinea şi disciplina şi mă consideram destul de potrivit pentru acel mediu în ciuda a ce-mi spunea lumea din jur. Îmi era cel mai teamă de proba sportivă, aşa că am încercat să mă pregătesc cât mai bine. Am luat proba sportivă. În cele din urmă picasem la mate. O lecţie amară pentru un fost şef de promoţie, dar cine ştie, poate am avut parte de un “freudian slip”.

În anul următor, m-am decis să dau din nou. Ştia destulă lume şi deşi eram presat de acest fapt, până la urmă am renunţat. Nu mi-a fost uşor. Doar eu spusesem că vreau să dau din nou şi păream atât de hotărât, însă cumva îmi plăcea de noii colegi. Şi n-aveam de gând să mă duc la alt liceu în care orice boşorog în uniformă te bagă-n pizda mătii.

Şi e destul de greu să renunţi când ai spus la toată lumea că vrei s-o faci. Însă cred cu toată tăria că atunci când singurul motiv să faci un lucru e că ai spus-o şi celorlalţi trebuie să renunţi neapărat.

Îmi spune lumea că nu ştiu ce vreau. Nu-mi pasă, atâta timp cât un mare factor care a determinat locul unde mă aflu este flexibilitatea de care am dat dovadă în aceşti ani – flexibilitate pe care alţii ar numi-o slăbiciune, nehotărâre. Pot s-o numească oricum, am trăit destul sub tirania lucrurilor pe care o vor alţii de la mine. Deh, clipe de fraier :)

PS. Singura dată când e musai să faci un lucru e când ţi-ai dat cuvântul faţă de altcineva. O chestie diferită de ce am scris eu mai sus.