Toate soluțiile sunt corecte

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, cum stăteam cu fața înfierbântată de emoții deasupra lucrării de control. Terminasem rezolvarea problemei, dar parcă ceva nu era bine, trebuia să modific, poate alta era soluția. Am tăiat totul, lăsând și-o pată de cerneală pe foaie cât curu’ învățătoarei de mare. Am început să rescriu soluția. Dar parcă nici acum nu era bine. Poate cum a fost înainte trebuia. Nu mai aveam timp însă să refac…Gata, stiloul jos. Ratat ce sunt.

Mai târziu aveam să aflu de la învățătoare că prima soluție ce-o tăiasem era cea bună, iar acum când mă uit în urmă realizez că întreaga mea viață a fost o lucrare de control controlată de frică. Și deși nu mai am nicio roșeață în frunte, îndoiala a fost tot timpul acolo. Că poate nu fac bine, că poate altundeva e soluția. Că trebuie să șterg și să refac.

Mânat de perfecționism n-am acceptat niciodată că poate ăla era răspunsul corect și ar fi trebuit să mă opresc. Dar eu nu, că Batman, că altundeva e răspunsul. Iar la sfârșitul lucrărilor de control n-am lăsat decât porci de cerneală, tăieturi și oameni răniți. Și îmi pare rău de asta.

Zilele aceastea mă bântuie o idee: poate că toate soluțiile sunt corecte. Deși în lumea matematicii unu plus unu va fi categoric doi, în realitate, corectitudinea unei soluții va fi întotdeauna definită de niște factori variabili precum perseverența, instinctul, o dâră de optimism ș.a.m.d.

Te face să te gândești, nu? Cum ți-ai trăi viața știind că indiferent ce alegi, e alegerea corectă…