Despre oamenii care se supără pe noi

Eram ieri la cafea cu prietenul X care e supărat pe un fapt pe care l-a făcut Y.

– Păi și de ce nu-i spui? îl întreb.

– Pentru că se supără pe mine dacă-i zic, îmi răspunde X.

:|

Nu-mi amintesc de câte ori am auzit treaba asta și nici de câte ori am spus-o și eu. Suntem destul de curajoși să spunem altora ce face Y, însă suficient de lași să nu i-o spunem și lui. Există două metode prin care poți rezolva treaba asta: the easy way and the hard way.

The easy way e simplă: taci naibii din gură. Dacă nu ești destul de cu coaie să-i spui cuiva o treabă, n-o mai spune altora. Pentru că te vor privi ca un laș și un bârfitor. Apoi, treaba asta nu-ți aduce niciun rezultat. Ce rost are să faci lucruri fără niciun rezultat?

The hard way și cu rezultate: spune-i lui Y ce de căcat a fost. Lasă-l să se supere. Nu-i vina ta că se supără, e vina lui că e idiot și un handicapat din punct de vedere emoțional care nu poate să vadă că a greșit. Și oricât de supărat ar fi, ar trebui măcar să te respecte că i-ai spus-o în față. La urma urmei trebuie să iei o decizie în viață: dacă treci prin ea fără să superi pe nimeni sau faci lucrurile așa cum vrei tu cu riscul de a supăra pe alții.

Și nu, nu cred că trebuie întotdeauna să-i spui altuia ce te doare. Puțini sunt aceia care caută critica pentru a deveni niște oameni mai buni. Întreabă-te la ce rezultat vrei să ajungi și dacă critica nu aduce niciun rezultat atunci taci și nu mai spune la nimeni. Acțiunile fără rezultate sunt făcute degeaba.