Nu tot timpul e bine să-ți asculți inima

Am vrut să plec de la firma la care lucrez acum 8 luni. N-am făcut-o de dragul colegilor: niște oameni atât de faini și de diferiți de oamenii pe care-i cunoscusem înainte încât mi-a fost cumva să plec. Mi-am zis că hai că poate s-a schimba ceva.

20080307-q-cartoon-gaping-void-fear-of-change-0711globalmicrosobrand

Nu s-a schimbat mare lucru. Mi-am luat inima în dinți și mi-am dat demisia. Însă câți nu sunt sau au fost în situația mea? Vor să plece, dar n-o fac pentru că au deja vechime în firmă, colegii sunt de treabă și șeful e extraordinar. Știu că pot exista oportunități mai bune, dar nu le vânează de teamă că o să fie dezamăgiți.

Cred că dacă singurul motiv care te mai ține într-o firmă e că ai colegi de treabă, atunci e cazul să pleci. Nu uita de ce ai început să lucrezi și modul în care vrei să evoluezi. Ce te face să crezi că acolo unde pleci nu vor fi oameni la fel de faini?

Am un prieten care mi se plânge de mai multe faze de la locul lui de muncă, dar nu pleacă. Că deja e vechi, are o poziție ș.a.m.d. Mi se pare o logică greșită. Dacă nu pleci de undeva pentru că ești mai vechi, ai impresia că odată cu trecerea timpului se va schimba asta? Nu, dimpotrivă.

Însă omul e o ființă ciudată: e în stare să îndure orice căcat decât să fie pus în situația de evita confortul.

O colegă de la muncă mi-a spus că speră să găsesc ceea ce caut pentru că din ce a văzut din postările mele de pe Facebook a simțit că sunt într-un moment de căutare de sine. Adevărul e că niciodată n-am fost mai sigur decât acum de ceea ce vreau să fac și de ceea ce nu vreau să fac. Totul a fost să fac pasul în direcția dorită. Dacă ajung să regret pasul făcut, asta e, mai rău decât baba nebună ce mi se plimbă în jurul blocului culegând chiștoace de țigări n-o să ajung.

Așa că pot face tot ce-mi dorește inima, în limita curajului. Mi-ar plăcea să văd asta și la alții.