Despre bărbăția pe care și-o arogă unii

În ultimii ani am reușit să-mi fac o condiție în care cât de cât să pot spune că sunt independent și mă descurc. Am lucrat și continui să lucrez. Am avut șansa să fiu responsabil și ocazia să învăț când să tac și să respect părerea oricărui om. Locuiesc singur, încă citesc și încerc să fiu un om mai bun. Cu orice fată pot purta o discuție interesantă fără să mă cac pe mine. Cu toate acestea nu sunt bărbat. Știu asta, încă mă consider un băiețel, însă părerea asta vine de la un prieten care se uită dezamăgit la mine, mă declară o șansă pierdută și mă invită să-mi ofere ghidul către bărbăția adevărată.

El stă la mămica. Până-n 24 de ani a avut o singură prietenă, vorbește cu o fată doar când e beat, nu muncește, nu citește, însă mă crede o șansă pierdută pentru detalii precum:

  • nu știu să joc table.
  • nu mă pricep la fotbal.
  • nici la mașini.
  • pentru că n-am permis.
  • fiindcă n-am găsit o sticlă de vodcă printre niște rafturi
  • fiindcă vara port sandale. De fapt procesul bărbăției mele ar trebui să pornească dintr-un gest simbolic de a le arde.
  • pentru că automobile.

Acum îmi imaginez că aș putea să învăț table și să mă abonez la gsp. Chiar acum aș putea să-mi iau o mașină cu banii jos și să-mi iau permisul. Și că din principiu nu consider găsitul unei sticle de vodcă un survival skill. Port sandale fiindcă vara la lucru(locul ăla unde se câștigă bani pentru o pâine) transpir.

I-aș putea urma ghidul lui de a deveni bărbat și poate cu puțin noroc n-aș fi un repetent. Însă eu am altă cale. E diferită, însă ea m-a adus unde sunt acum. Și uitându-mă în jur e un loc bun, așa că am încredere în ea. Cu riscul de a nu fi niciodată un bărbat adevărat.