J. prietenul din Berlin

Când l-am văzut prima dată pe J. intrând în birou mi-a dat impresia unui greiere umanoid. Înalt, cu o față lunguiață părea prea mare pentru birouașul în care-și făcea treaba.

Deși părea relaxat dând din cap cu căștile pe urechi, mi se părea că mima tot miserupismul ăla. Știam că-i trist.

De râs nu l-am văzut niciodată să râdă. Când zâmbește pare că se forțează. Ca și cum dacă ar zâmbi mai tare și-ar deschide o rană.

A fost singurul tip din Berlin care atunci când mi-a fost greu în Berlin a ieșit cu mine la bere. El și prietena lui m-au convins să mai stau măcar 6 luni, să nu mă pripesc. Nu l-am întrebat niciodată ce a văzut în mine, dar pot să bănuiesc că m-a simțit și el trist. Cumva, noi oamenii care zâmbim mai greu ne recunoaștem între noi.