Despre suflet

Urăsc small talk-ul din două motive.

Pentru început, lumea îl folosește cu scopul evident de evita orice apropiere de persoana pe care o întâlnește. Cum ți-a fost week-endul? Băi, ce vreme urâtă e afară, Doamne ferește să ne apropiem, hai să vorbim ceva banal până ne despărțim. E o goliciune tacită pe care nu prea vrem s-o dezvăluim sau s-o vedem. Vremea e un subiect mult mai ușor. Deși n-am înțeles niciodată de ce alegem vremea ca subiect de conversație. E un subiect banal, folosit atât de des încât știm amândoi că e ridicol. Dar mai bine cădem în ridicol decât să ne dezvăluim unul altuia. Doamne ferește!

În al doilea rând, oricât de banal aș părea, am subiecte mult mai faine de povestit cu mine însumi. Subiecte pe care nu vreau să le întrerup. De exemplu, în dimineața asta mă gândeam la suflet. Acum nu vă gândiți că mă gândesc tot timpul la subiecte grele. Mai fac pauze, mă gândesc la șosete, la pantaloni rupți, la sex, Doamne cât mă gândesc la sex. Dar uneori mă gândesc la suflet. Și încercând să-mi dau seama ce naiba e sufletul mi-am zis că trebuie să fie lucrul ăla unic și intrisec al tuturora. Acum, unii suntem invidioși, fricoși, zgârciți, miloși sau libidinoși. Dar chestia aia comună, ascunsă după vălurile oricărei personalități e musai sufletul.

Hazliu că singurul lucru comun pe care mai că l-am putea arăta cu degetul nu-l putem exprima în cuvinte. Și de-asta apelăm la artă. Arta e unul din puținele lucruri care ne freacă de pereții sufletului. Un individ s-ar putea întreba cum un lucru exterior precum arta, îți poate arăta ce e in sufletul tău. Însă sufletul nu-i ceva ce-ți aparține. Noi suntem în suflet ca într-o încăpere întunecoasă pe care nu o prea distingem doar atingem din când în când extazul când ne frecăm de pereții acesteia. Bunăoara, clipa asta: