Cât de mult ştim cu adevărat?

Mi-am amintit ieri de un episod din copilărie la care nu m-am mai gândit niciodată de când s-a întâmplat.

Mă dădeam cu bicicleta şi n-aveam mâinile pe ghidon când era să mă lovesc bine de tot.

– Eşti bine? m-a întrebat o copilă din grupul cu care eram atunci.

Nu mai ţin minte cum o chema, însă ieri mi-am amintit că întotdeauna mă asculta şi râdea la orice spuneam.

Cred că i-a plăcut de mine.

Însă nu concluzia la care am ajuns, m-a mirat, ci mai degrabă faptul că timp de vreo 15 ani am ştiut un lucru fără să fiu conştient de el.  Şi de-a lungul timpului am păstrat în memorie toate informaţiile necesare care să mă ducă la concluzia necesară.

E ca şi cum am avut tot timpul piesele de puzzle, însă nu m-am gândit niciodată să le pun cap la cap.

Apoi, mă gândesc că de fapt revelaţiile, soluţiile care ne vin în minte în cele mai neaşteptate momente sunt cam acelaşi lucru. Cât de mult ştim cu adevărat?

sursa FOTO

2 thoughts on “Cât de mult ştim cu adevărat?

  1. innuenda says:

    M-ai pus pe gânduri, Zuzu, zău! Păi ai tu idee câți bărbați din ăștia pe care-i ascult și râd la absolut orice spun ei (că-s plini de umor, nu de alta!) știu? Mă întreb ce o fi în capul lor! :))

    Acum serios vorbind. La mine personal am observat acest tip de reacție când îmi placea o persoană de sex opus. Adică,atunci când vorbeam cu respectivul, zâmbeam prostește și continuu, fără să fie ceva de râs în conversația noastră. Practic râdeam ca proasta. Era fix ca la serbare, când erai pe scenă, în mijlocul spectacolului și te apuca un râs din acela isteric, taman când trebuia să fii mai serios. Cred că e o reacție nervoasă, chimică, you name it, incontrolabilă. Și da, nu-i ești indiferent persoanei pe care-o surprinzi. Dar nu-i musai să aibă sentimente profunde.

  2. Andrei Boar says:

    Normal că nu-i musai :P

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *