Nimic nu-i al tău

De câteva luni bune, deasupra apartamentului în care locuiesc s-a mutat o familie cu trei copii, sau draci împielițați cum îmi place mie să le spun. Camera de deasupra se transformă în funcție de oră în teren de fotbal, sală de gimnastică sau alte activități pe care nu le pot ghici pentru că n-am cum să-mi închipui ce ar putea face ca să scoată zgomotele alea. Iar faptul că locuiesc într-o clădire veche nu ajută deloc la izolarea zgomotelor.

Ticăloșii, cum îmi tulbură mie liniștea, mi-am spus. Dar apoi a trebuit să recunosc, liniștea nu-mi aparține, era acolo dinaintea mea.

E minunat să mă gândesc la liniște ca fiind acolo pur și simplu, fără să-i pese de cine se bucură de ea sau cine o tulbură. Și ce ironic e că mi-au trebuit trei ani ca s-o observ. Și nostim cum odată observată, am declarat-o a mea ca un conchistador: liniștea mea, adesea tulburată de trei draci împielițați.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte lucruri “ale mele”.

Ce înseamnă că ceva e al tău?

Tot încerc să vin cu o definiție a proprietății. Ce condiții trebuie să îndeplinească un lucru ca să poate fi declarat al meu? Poate dacă vin cu niște exemple reușesc să găsesc o definiție:

Jobul meu. Jobul meu nu e în totalitate al meu. El depinde de exemplu, de buna funcționare a firmei. Firma la care lucram anul trecut a dat săptămâna asta faliment. Dacă mai lucram acolo, jobul meu ar fi dispărut în următoarele săptămâni. La fel și cu sănătatea mea, apartamentul în care locuiesc, prietenii pe care îi am sau chiar familia mea. Și atunci pot concluziona că un lucru condiționat de ceva exterior nu poate fi al tău.

Lucrurile mele. Este laptop-ul de pe care scriu al meu? Am dovada scrisă că eu l-am cumpărat. Dacă cineva mi l-ar fura, l-aș putea declara la poliție ca proprietate furată. Însă proprietatea nu e decât o convenție socială pe care oamenii au inventat-o pentru buna funcționare a societății.

Când cineva îmi fură un laptop și apoi se folosește de el câțiva ani buni, trebuie să recunosc că laptop-ul devine al lui. Nu poți spune că ceva e al tău când o altă persoană poate să și-l însușească oricând.

Corpul meu. OK, corpul acesta trebuie să fie al meu pentru că nimeni nu poate să și-l însușească. Mâna mea e mâna mea, ochii mei sunt ochii mei. Well, nu prea. Pentru că orice parte din corpul meu depinde de sănătatea pe care nu o pot controla 100%. Cu alte cuvinte, îmi pot pierde oricând mâna dreaptă(ferească Dumnezeu, s-ar duce dracu’ viața mea sexuală)

Eu însumi. OK, dacă niciun lucru exterior nu poate fi al meu, atunci eu, Andrei Boar, sunt al meu, sunt eu însumi. Însă mă întreb, oare aș fi același eu dacă m-aș fi născut în Japonia? Crescut de alți părinți, în alt mediu, aș fi fost un om diferit. Prin urmare, personalitatea mea nu e chiar mea, ci ceva întâmplător.

Am să mă opresc aici înainte de a avea o criză existențială. Dar dacă nu ești de acord cu mine, te provoc să te gândești la ceva care e al tău și dacă-l găsești, lasă-mi un comentariu. Sunt foarte deschis la a-mi schimba părerea :)

Trăind în mijlocul lucrurilor date

Odată ce accepți că nimic din ceea te înconjoară nu e al tău, sunt câteva lucruri pe care le poți observa.

Nu te mai frământa când ai pierdut ceva. Cu cât crezi mai mult că ceva îți aparține, cu atât vei suferi mai mult când acel ceva dispare din viața ta. Când ceva dispare, ești martor la un fapt din realitatea vieții: nimic nu poate fi al tău pentru totdeauna.

Nu mai încerca să faci lucrurile ale tale. Aici mă refer la lucruri fizice, dar și la chestii mai abstracte.

Am auzit de atâtea ori argumentul celor care cumpără o casă în loc să stea în chirie: “da, plătești 30 de ani la bancă, dar rămâi cu ceva al tău Atâta timp cât știi că acel al tău e condiționat de o grămadă de factori e OK, dar dacă crezi că acel ceva îți aparține în totalitate te deziluzionezi singur. Însă e ceva fain la toată chestia asta: obiectele își pierd din însemnătate când nu pot fi ale tale în totalitate.

Statutul pe care-l ai din cauza unui job îl poți pierde peste noapte, reputația ta la fel, dragostea vieții tale poate pleca mâine cu altul ș.a.m.d. Ce rost are să te chinui să pătrezi aparența că unele lucruri ți-ar aparține cu adevărat?

Bucură-te de ceea ce ți s-a dat. Sunt recunoscător pentru tot ceea ce mi s-a dat: de la acoperișul de deasupra capului și până la tastatura de pe care scriu acest articol.
Când lucrurile nu mai sunt ale mele, ci mi s-au dat, mă încearcă un sentiment de recunoștință deplină. 
Raportul dintre mine și lucrurile din jur s-a schimbat definitiv pentru că acum nu mai sunt înconjurat de lucruri, ci de daruri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.