Deschis

N-aveam nicio idee unde mă aflam. Eram în centrul Clujul și totuși nu mai fusesem niciodată pe străzile alea. Mă uitam la casa în care trebuia să intru și aveam dubii:

“Încă nu-i târziu să mergi acasă. Te-ai luat și te-ai dus, ce mare scofală? Da, dar tipa m-a sunat și i-am spus că vin. Ar fi de căcat să nu mă prezint. Poate dacă cumpăr niște țigări. Aș arăta mai cool cu o țigară-n mână așteptând să ajungă lumea. Ca un gangster italian. Misterios.”

Amintirea lăsatului de fumat de acu’ două zile am împăturat-o frumos și am pus-o în sertarul “Căcaturi grele de făcut mai târziu”. Am dat o tură zonei, dar în cele din urmă a trebuit să mă întorc frustrat că n-am găsit niciun magazin.

Intru în casă, nimeni la recepție. Un miros plăcut, muzică în surdină și un decor alb cu motive budiste. Urc la sala 10.

Acolo, dau ochii cu P. care m-a salutat cu un zâmbet cald ce-mi amintea de hipioții din filme. Mă uitam la ea și încă nu-mi dădeam seama dacă aș fute-o sau nu. Era clar atractivă cu un aer de “femme fatale”, dar mai avea ceva ce mă oprea din fantezii: ceva matern, matur și pur, ceva de care te-ai fi lăsat ținut în brațe.

Vine celălalt participant de la baie.

– Sunteți doar voi doi și o prietenă. Trebuia să mai vină cineva, dar a renunțat în ultimul mument.

“Plm, nu-l judec.”

Acum o săptămână eram entuziasmat de eveniment. Prietena tocmai îmi dăduse papucii pe mess de parcă mi-ar fi scris că mi-a făcut un sandwich și l-a lăsat în frigider. “Ai 30 de ani, n-o să te mai schimbi niciodată.” mi-a spus printre lacrimi când a venit într-un final la mine.
Poate de asta mă aflam aici, să-i demonstrez prietenei mele imaginare că n-avea dreptate, că pot face lucruri pe care nu le-aș fi făcut niciodată. Iar “teatru” pentru mine suna suficient de puțin probabil.

Realizam acum că poate am făcut o greșeală. Însă dacă tot mă aflam într-o călătorie de descoperire a cine sunt cu adevărat am zis că nu strică să particip la un eveniment care promitea ca “prin diverse jocuri și exerciții de actorie, reușim să spargem zidurile pe care le-am construit în jurul nostru pentru a ne apăra de suferință, să dizolvăm încet barierele sociale și să ne deschidem larg inima spre iubire. Era exact ce căutam, dar acum aveam dubii.

Preludiul

P. a început să ne vorbească despre ego și mecanismele de apărare pe care le-am dezvoltat în copilărie. Chestii pe care le știam deja până a început să ne povestească despre noi ca fiind niște suflete care ne-am ales familia în care să ne naștem.

Aici detectorul meu de bullshit s-a pus în funcțiune automat. Ceva fizic din piept până îmi stomac respingea tot ce auzea.

P. spune că înainte de scăpa de ego trebuie să-l recunoaștem.

Jocul I: Improvizația

La început am jucat o combinație de jocuri de improvizație în care trebuia să construim împreună o poveste fiecare adăugând un cuvânt.

Aici am devenit frustrat din nou. Mă simțeam blocat și cuvintele îmi ieșeau greu pe gură.

Pe lângă lipsa mea de spontaneitate, tipul din stânga nu mă ajuta. Cum era povestea mai logică, cum arunca un cuvânt care nu mai avea sens.

“Pizda mă-tii! Concentrează-te și hai să facem o poveste coerentă”.

M-am uitat la ceas și am realizat că mai aveam 2 ore. Nici nu începusem bine și deja voiam să fiu acasă sub laptop și o găleată de la KFC.

Jocul II: Adevărul despre mine

Un alt joc a fost să împărțim sala în două: Da și Nu. Apoi fiecare trebuia să spună un adevăr despre sine începând cu “Adevărul despre mine e că…” iar fiecare se așeza în Da sau Nu în funcție de ce era adevărat pentru el.

Am început cu adevăruri banale. “Adevărul despre mine e că nu-mi place fotbalul”.

La un moment dat fie din sictir, fie din curaj, începeai să spui adevăruri inconfortabile despre tine și erai OK cu asta. Puteai să-ți exerciți curajul de a sta singur într-o parte și să-i observi pe ceilalți că nu te judecă. Puteai să te auzi cum te explici când stăteai în Da, iar toți erau în Nu. Sau să-i vezi venind pe toți lângă tine când te așteptai să meargă în partea cealaltă.

“Adevărul despre mine e că tot timpul am vrut să-l spun cuiva, dar mi-a fost frică.

Jocul III: Copilul din mine

Un ultim joc a fost o meditație care te punea în legătură cu “copilul interior”. Am mai avut parte de astfel de meditații când ascultam cartea Homecoming de John Bradshaw și pot înțelege cât de profunde pot fi pentru cei care nu le-au mai făcut niciodată.

Dar în acel moment, singurul lucru la care mă gândeam e cât de rece e podeaua și ce-ar spune prietenii mei dacă m-ar vedea întins pe o podea pe întuneric într-o casă la dracu’n praznic înconjurat de necunoscuți și miros de lavandă.

În cele din urmă muzica și vocea lui P. și-au spus cuvântul. N-am mai judecat și m-am lăsat dus de val.

***

Nu știu unde să pun experiența. Însă pentru prima dată mi-am văzut ego-ul în toată splendoarea lui: acel bullshit detector, toată judecata și fricile care mi s-au activat, portarul birocrat și enervant din mintea mea care ține cu toți dinții să măsoare de două ori înainte de a da sau a primi un pachet.

A trebuit să recunosc că demo-ul și-a atins scopul: am văzut ce era tot timpul acolo. Și pe lângă asta mi-am data seama cum se simte vorbitul deschis și că nu mi se întâmplă nimic dacă o fac. Încrederea în ceilalți mi-a lipsit cu desăvârșire când a venit vorba să mă deschid de-a lungul timpului.

Și da, ego-ul, această valvă reductoare de care vorbea Huxley în Porțile percepției, m-a apărat de multe ori. Dar oare în tot procesul ăla de apărare câte chestii au rămas pe dinafară și câte blocate înăuntru?


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.