Simte ce ai de simțit

“Cunoaște-te pe tine însuți”, e un îndemn după care am încercat să trăiesc cât mai mult. Și multă vreme am crezut că sunt într-adevăr introspectiv. La urma urmei și blogul ăsta e o dovadă că am încercat destul de mult să mă înțeleg. Însă în ultima vreme cred că m-am înșelat.

Toată această autocunoaștere a fost de fapt o ruminare continuă, o viață trăită în capul meu. M-am deconectat de la gât în jos, n-am încercat să simt ce era de simțit, ci doar să judec ceea ce simțeam. Am presupus că mintea știe mai bine și ca un manager ignorant i-am dat ei toate task-urile chiar dacă multe nu erau de competența ei.

Problema e că nu-ți poți împăca sentimentele cu gândirea. Când ești trist, plângi. Plângi în hohote cât vrei de mult. Iar la final, fără să înțelegi de ce, vei fi împăcat.

Cu totul altfel e când încerci să raționalizezi: să-ți spui că n-ai de ce să fii trist sau că o să-ți treacă. Gândirea e un servitor fidel: când nu-i reușește o treabă încearcă și mai mult. Dar simțitul nu-i o treabă pentru gândire, așa că săraca încearcă din greu să-și termine treaba, dar degeaba.

M-am comportat precum un soldat într-un război, veșnic cu binoclul pe ochi încercând să-mi dau seama ce se întâmplă. Sentimentele n-au ce căuta într-un război: important e ce o să se întâmple, cum o să supraviețuiești, veșnic în alertă, pregătit de orice. Dar viața nu-i un teatru de război.

Nu-s sigur care ar fi concluzia acestui articol. Poate: simte ce ai de simțit. Mai rumegă și cu inima, că prea mult ai chinuit biata minte.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.