Dumnezeul în care nu cred

M-am trezit odată spunând cu glas tare că nu cred în Dumnezeu. Încă un gând vechi scos cu greu la lumină.

E prostie şi ipocrizie să crezi de la început în ceva ce n-ai văzut sau n-ai simţit. Dacă eu aş fi Dumnezeu m-aş simţi jignit ca cineva să creadă în mine chiar dacă nu m-a văzut. Scoateţi-l la pensie pe Dumnezeu, băgaţi altul în locul lui şi nimeni nu-şi va da seama.

Nu pot crede în ceva care-ţi oferă două alternative: ori cu mine, ori iadul. Un biet chinez va merge-n iad pentru simplul motiv că a avut ghinionul să se nască într-o familie necreştină? Un Dumnezeu n-ar lăsa nedreptatea asta.
Ce fel de Dumnezeu iubitor e ăla care te iubeşte atât de mult, dar e gata să te arunce unor chinuri groaznice dacă nu-l asculţi?
Când un tip a ajuns la concluzia asta a spus că s-a simţit liber. Eu, în primele zile m-am simţit al dracului de gol. Dacă Dumnezeu nu mai e, noi ce naiba suntem? Îţi trebuie un punct de care să te prinzi, cineva pe care să dai vina, cineva care te va ajuta ori de câte ori îi ceri ajutorul.

Apoi, am realizat că e de datoria fiecărui om să caute acel punct. Dumnezeu e căutare. Şi dacă aş încerca să caut o definiţie a lui Dumnezeu aş zice aşa: Dumnezeu e ceva atât de complex încât oamenii, ca să şi-l imagineze i-au dat barba şi scripturile. Ca să înţelegi perfecţiunea te gândeşti la un cerc. Aşa şi cu Dumnezeu. O idee abstractă concretizată cu ajutorul religiei.

Aşadar, nu sunt ateu. Dar nu cred în Dumnezeul oferit cu forţa de mediul în care m-am născut. De aceea sunt gata să-l caut.
Şi ca să începi să-l cauţi trebuie să renunţi la imaginea falsă ce-o aveai despre el.

După chef şi răsplată

Chefurile în cămin sunt la ordinea zilei nopţii. Aseară de exemplu, am ieşit la o bere cu FaFa(coleg de cameră şi bun prieten) cu încă 3 tipe. Am stat ce-am stat, când deodată bipăie telefonul care, trebuie să recunosc, îmi sună destul de rar(ştiu, e trist). La telefon Dodo, alt coleg de cameră. Care ne invită cu o voce răstită-n telefon “Haidaţi bă în cămin că-i chef!” Ne-am întors, ce puteam face?

La cămin, cheful era în toi, iar cele 3 prezenţe feminine care au venit cu noi au mai destins atmosfera. Am mai pus nişte bani de bere şi ţigări şi-am început să ne simţim bine. Muzica se auzea până jos(stăm la etajul patru), dar asta nu părea să ne deranjeze minţile învăluite în miresmele drojdiei. Şi aşa, în paradisul hameiului binecuvântat cu-n preţ decent, am continuat să ne distrăm. Şi ne-am distrat ce ne-am distrat. Portarul a venit de vreo 4 ori să ne zică s-o lăsăm mai uşor, dar îndată ce pleca ne dădeam brusc seama că muzica nu se auzea ca lumea.

Pe la ora 4 ne-am aşezat în pat, nepăsători dacă Morfeu ne va binecuvânta cu vreun vis umed. Linişte…de două ore, pe alocuri întreruptă de câte-un vânt rătăcit tras de câte unul dintre noi.
La şase, întreg palierul era conştient de prezenţa administratorului care ajutat de mâini şi picioare bătea disperat în uşă ca să-i deschidem. Vezi de treabă! Noi dormeam duşi. Administratorul nu se lăsa. Improvizase chiar “Deschideţi uşa, poliţia!!!”
Cuvântul “Poliţia” acţionase ca un sesam prin membrana mea timpanică.

-Mă, unde-s cheile? că bate cineva la uşă, mă trezesc într-un târziu.
-Vezi că-s în uşă, îmi zice Pişta (coleg de cameră) somnoros.
Mă ridic împiedicat şi îi deschid. Uşa nici nu se deschide bine că şi primesc două palme peste ceafă.
-Treziţi-vă mă! urlă disperat administratorul care începe să împartă palme-n stânga şi-n dreapta colegilor de cameră, care se trezesc buimăciţi.
Pişta sare din pat, se agaţă de scara patului etajat şi reuşeşte să-şi rupă chiloţii în faţa administratorului. Plus că acesta i-a rupt şi tricoul cu Ursus de care era atât de mândru.
Dodo, furios strigă disperat “Unde mi-e orange-ul că-l sun pe tata! Da unde suntem aici??”
-Poţi să-l suni şi pe prim-ministru. Vă luaţi buletinele şi veniţi jos să daţi o declaraţie. Sunteţi prima cameră ce-o dau afară din cămin anul ăsta.
Am coborât, ne-am lăsat furia în cameră şi-am povestit civilizat cu domnul. Ne-a dat avertisment promiţându-ne că la următoarea abatere ne vom face bagajele.

Trei lucruri bune s-au întâmplat ca urmare a comediei:

  • Administratorul, a reuşit să-l trezească pe Fafa care era speriat că nu va reuşi să ajungă la cursuri pe 8.
  • Astăzi, de intrai în cameră puteai auzi muzica în surdină. Şi mă puteai vedea citind liniştit o carte şn pat. Linişte, frate!
  • Am căpătat o anumită faimă printre idioţii care cred că scandalurile te fac băiat de gaşcă. Acum suntem cunoscuţi de tot palierul.

Şi aşa s-a lecuit camera 405 de chefuri. Şi membrii camerei au dormit fericiţi cu gândul că vor face performanţă în sesiune :)

Acasă, fetele zâmbesc ruşinate

Azi a fost prima zi în care m-am bucurat că am revenit în oraş. E frumos să vezi feţe cunoscute pe stradă. Mai ales în cartierul meu, care poartă un nume destul de ciudat(Şarât), toamna face la propriu striptease.

Aici oamenii te salută pentru că-i cunoşti pe toţi. E liniştitor să vezi oameni bătrâni pe biciclete clasice bărbăteşti. Să asculţi câinii de nicio rasă lătrând la tine. Viţa de vie cheală, doarme modestă şi împăcată. Şi modestia, cititorule, e frumoasă mai ales la gâtul măreţiei…
Liniştea e atât de profundă încât te freacă pe la urechi.

Acasă e linişte, câinele începe să  se gudure pe lângă tine, sperând că-i vei putea uita primele lătrături, dovezi ale uitării.

Clujul, e poleit cu câini de rasă, cu case imense şi maşini cu inscripţia  “Tower, un stil de viaţă la înălţime”.

Gata, plec să stau cu părinţii. N-am mai povestit de mult cu ei.

De ce criticăm Hi5-ul?

Am observat că Hi5-ul are o conotaţie cam negativă în rândul tinerilor care se “respectă”. Nu mai poţi întreba pe cineva dacă are un profil pe hi5 fără să-ţi asumi riscul unei priviri ironice, sau a unei simulări a regurgitaţiei însoţită de un “Nu” categoric.

Îmi dau seama de motivele care explică fenomenul:

  • Numărul foarte mare de cocalari care frecventează reţeaua de socializare. Şi omul care “se respectă” nu vrea să fie confundat cu ei
  • Hi5-ul este locul nedeclarat al “băgatului în seamă”. Să recunoaştem, cine vrea doar “să-şi facă prieteni”? Şi mai sunt oameni care nu vor să fie catalogaţi drept “băgători în seamă”.
  • Unii membrii au inventat o nouă limbă. Regula de scriere: cât mai complicat, de preferat în engleză ca să fii în trend. De exemplu:
…p0! pr3a mult3 nu am sa zik…sunt d0ar o fata obishnuit@ shi shtiu c3 ins3amna v!atza shi cum sa o tra!33sc…d@k vretzi s@ aflatzi c3va noutatz! despre mn…intrebati-ma(am pus chat …sp3cial pt intr3bari…:*:*:*) kissu @ll
  • în general prostia crasă,

dar nu înţeleg de unde atâta aversiune împotriva serviciului.

Serviciul în sine nu e deloc de criticat. E un loc special pentru adolescenţi, iar dacă nivelul lor de inteligenţă e serios diminuat să nu dăm vina pe Hi5. Dacă un autobuz e plin de oameni proşti, asta nu înseamnă că autobuzul e prost. Nu locul de manifestare al prostiei trebuie criticat, ci prostia în sine.


Merită să salvezi lumea?

O prietenă mă acuza zilele trecute că am renunţat să mai salvez/schimb lumea.

Versiunea mea e următoarea:
Eu cred că societatea nu se va putea schimba decât dacă ne schimbăm fiecare în parte. Osho avea aceeaşi părere când observa inutilitatea revoluţiilor pentru a schimba lumea. Cred că singurul mod de a schimba lumea e exemplu personal. Eu m-am schimbat sau încerc să duc o viaţă prin care să sărbătoresc discret umanul. De aceea cred că mi-am făcut partea mea de treabă.Şi dacă fiecare ar face la fel, lumea s-ar schimba.
Oare greşesc? Ar trebui să mă implic mai mult?

Întreb asta pentru că:

  • nimeni n-a reuşit să schimbe lumea până acum. Poate Hristos, dar în ziua de azi cine se crede Hristos e dus la balamuc.
  • ce drept am eu să mă implic în societate şi să le impun celorlalţi părerea sau metoda mea de a schimba lumea?
  • dacă fiecare s-ar hotărî să schimbe lumea ar fi un balamuc. Pentru că fiecare are ideea sa de lumea ideală.

Aşadar, înţeleg că puţinul pe care-l faci rămâne întipărit în societate, dar vreau o părere argumentată la întrebarea: Merită să încerci să salvezi/schimbi lumea?

Anotimpurile, în special toamna

Dacă anotimpurile ar fi fete atunci:

  • Primăvara – ar fi tipul fetei de treabă. Drăguţă, decentă, cu dinţii albi-strălucitori şi cu care poţi ieşi liniştit prin lume fără să atragi atenţia.
  • Vara – e tipul fetei extraordinar de sexy având o inteligenţă invers proporţională cu sânii ei. Ieşi cu ea prin lume ţinând-o conştient de mână ca să arăţi că podoaba asta e a ta. Te fereşti s-o laşi să vorbească. De obicei ZuZu n-are şanse la d-astea şi de ciudă le critică pe oriunde apucă.
  • Iarna – ar fi tipa inteligentă, veşnic cu zâmbetul pe buze, puţin durdulie şi roşie-n obraji. Prospătură, bună de viitoare nevastă, dar cine are răbdare până atunci?
  • Toamna-e aiurea, nebună, n-o vei înţelege niciodată, dar te înnebuneşte. În stare ca într-un moment să uite că exişti, iar în secunda următoare să-ţi ceară s-o ţii în braţe. Tipa e probabil ştearsă şi dornică să pară ce nu e. Oricum, din fericire n-o să-ţi dea şansa să observi asta. Apare de maxim 3 ori în viaţa ta. Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu ea după ce dispare.


Lăsând personificarea la o parte iubesc toamna pentru că-mi aduce aminte de clasa I. Am fost învăţat să iubesc frunzele ruginii, vântul de afară şi căldura din casă. Îmi place să adorm noaptea lăsând geamul deschis când plouă cu găleata. Sunetul ploii mă linişteşte.

Îmi place că bate vântul şi vrei nu vrei trebuie s-o ţii în braţe.

Niciun anotimp nu mă face să muncesc mai mult ca toamna. Aceasta e întotdeauna un prilej de planuri pentru viitor.

Deşi bolnăvicios din fire, toamna e preferata mea. E începutul şi sfârşitul pentru mine…

Au bloggerii viaţă?

Am promis c-o să vorbesc despre cantitatea de viaţă pe care şi-o trăiesc bloggerii. Motivul: o grămadă de oameni ce n-au pus vreodată mâna să scrie un articol pentru un blog spun că bloggerii n-au viaţă. Şi aceştia nu sunt singurii.

Mai găsim şi oameni care în urma unei revelaţii extraordinare s-au decis să renunţe la blog pentru a reveni la viaţa adevărată. Aşa am întâlnit un tip din Italia la Graz, în Austria. Săracul îşi pierdea nopţile bloguind şi a ajuns la ideea că-şi iroseşte viaţa.

Păi chiar aşa, cum să-ţi iroseşti viaţa apăsând pe nişte butoane? Nu e mai bine să-ţi trăieşti viaţa pur şi simplu sau măcar s-o iroseşti pe un scop mai nobil precum descoperirea leacului împotriva cancerului?

sursa FOTO

Aşadar:

1. Există oameni obsedaţi. Obsedaţi de muncă, de femei, de TV, de pizza, filme erotice ş.a.m.d. Iar aceşti oameni sunt doar obsedaţi. N-are rost să-i împarţi pe categorii. Dacă ar fi să facem asta, ar însemna că toţi ne topim după Pamela Anderson, ne place Capriciosa pe care o înfulecăm grăbiţi la birou unde ne irosim pentru o leafă mai bună viaţa.
De aici şi concluzia că bloggerii n-au viaţă. Deoarece există printre ei unii care scriu zi şi noapte pentru a-şi menţine constant numărul de cititori, comentarii sau naiba mai ştie ce. Dar dacă sunt vreo 500 de bloggeri în România care-şi irosesc viaţa cu blogul, asta nu înseamnă că toţi fac la fel.

2. Tânărul de care vorbeam în introducere avea un blog personal. Şi a renunţat la blog pentru că nu mai avea deloc viaţă personală. Cred că nu sunt idiot când mă întreb: dacă n-ai viaţă, cum naiba poţi să scrii zi şi noapte despre viaţa ta personală?

3. Mulţi fac tam-tam de fenomenul blogging-ului. Se fac comunităţi online, concursuri online, întâlniri de bloggeri, toate astea menite fiind să vadă fiecare ce lucru deosebit şi actual face. Hai să ne oprim puţin. Blogul porneşte de la ideea de jurnal. Lumea a avut jurnale de când lumea. La fel e şi acum. Modalitatea însă s-a schimbat. Unii vor să-şi pună gândurile în faţa altora. Pentru că până la urmă e vorba de comunicare. Prea mult tam-tam, dom’le!

4. Mai mult: nu mai ai voie să scrii fără să fii acuzat că nu-ţi trăieşti viaţa? Eliade, Cioran n-au avut viaţă? Să nu credeţi că mă compar cu aceştia. Dar şi bloggerii, scriitorii sau filozofii se ocupă de scris. Nu contează ce. Scriu. Asta înseamnă că n-au viaţă?

5. Chiar sunt curios, cât de mult îşi trăiesc viaţa cei fără bloguri? Şi-au luat cumva lumea-n cap să colinde tot mapamondul? Au escaladat Everestul? Şi-au găsit marea dragoste? Pentru că asta înseamnă să ai o viaţă împlinită. Când stai şi te uiţi la meci nu faci altceva decât să vezi cum alţii îşi împlinesc visul.

6. Majoritatea celor care se leagă de viaţa bloggerilor fără motiv, n-au avut în viaţa lor un blog. Şi ei vorbesc despre timpul dedicat blogging-ului. Mie mi se pare normal să nu bag în seamă oamenii care îmi dau sfaturi cum să mă las de fumat când ei n-au pus o ţigară-n gură.

7. În ceea ce mă priveşte, chiar cred că fac un lucru bun şi de calitate. Şi mă bucur că nu-mi irosesc viaţa făcând lucruri care nu-mi aduc nicio satisfacţie.

În concluzie, cred că noi bloggerii ar trebui să ne vedem de viaţa noastră. Atâta timp cât facem ce ne place e OK. Şi să nu ne apucăm să scriem articole de genul ăsta :)

Salut cu această ocazie, oamenii ce stau la birou şi n-au timp să se gândească la persoana lor, toţi muncitorii care nu mai termină odată străzile din România, microbiştii şi femeile ce se uită la telenovele.
Să nu uităm şi de puştoaicele de pe Hi5 ce-şi caută constant alesul pe mess. Hai să le dăm şi lor nişte pupici? :* :* :*

Şi dacă tot e blogul meu hai să-mi dedic o melodie că n-am mai făcut-o până acum:

No music

Chiar iubesc muzica şi n-am încercat niciodată s-o destram în genuri. Cred că nu trece o zi în care să nu ascult măcar câteva melodii preferate. Să nu mai zic de fredonat…Dar ieri a fost o zi în care n-am mai vrut să ascult nicio melodie.

Pur şi simplu am oprit muzica şi am petrecut vreo 3 ore în linişte holbându-mă pe pereţi. Trei ore. Apoi s-a făcut seară şi am stat afară pe terasă să ascult greierii cum…cântă. Şi cântecul lor banal mi se părea de o mie de ori mai liniştitor decât orice altă melodie.

Am norocul să stau aproape de un câmp întins. Şi seara, cântecul greierilor se alătură discret atmosferei relaxante specifice serilor de vară când simţi că respirând aerul ţi se ia o piatră de pe inimă.

Mă tot întreb câţi greieri or fi? Câţi cântă exact în acelaşi timp? Cum e să aibă o aşa influenţă benefică asupra mea fără să ştie? Ţin minte c-am încercat o zi întreagă copil fiind să prind un greier. Nenorociţii îşi fac doar o gaură în pământ şi plus de asta simt când te apropii de ei. Mi-ar plăcea să fie acum cu mine X. Spunea că ei îi place oraşul. Aş vrea să fie acum lângă mine şi să-i spun superior “ţi-am zis eu”.

Şi după vreo oră de stat pe terasă am ajuns la concluzia că oricum iubesc muzica. Însă în clipele alea doream un gen de muzică dumnezeiesc: făcut de natură.

Liniştea din camera mea, cântecul greierilor, vântul din teiul de pe o anumită stradă, toate sunt hituri dincolo de înţelegerea noastră. Şi am fi nişte nenorociţi dacă am încerca s-o înţelegem pentru că n-o putem decat simti.

Întrebări fără răspuns

Cioran susţinea la un moment dat că această lume nu poate fi decât creaţia unui Dumnezeu rău, nicidecum actul unui Dumnezeu perfect, bun şi milostiv. Citindu-i cartea “Demiurgul cel rău” nu poţi decât să nu-i dai dreptate sau cel puţin să-ţi pui întrebări.

Şi aici e nedumerirea mea: Dumnezeu ar trebui să fie perfect. Adică, asta susţine creştinismul. Dar omul? Omul e categoric imperfect. Oscilând între bine şi rău şi înclinând de cele mai multe ori spre rău, te întrebi dacă omul şi lumea aceasta pot fi creaţia Lui. Dacă Dumnezeu e atotputernic şi perfect, cum a putut crea omul, fiinţa capabilă de cel mai mare rău? Altă explicaţie nu poate fi decât că a comis o eroare. Şi cum poate fi o fiinţă perfectă, capabilă de erori?

Sau nu există? Nicidecum. Sau cel puţin sperăm să existe Cineva acolo sus. Şi nu facem asta din dragoste, ci de frica gândului că poate nu există nimic şi vom ajunge cu toţii nişte cadavre reci, potenţiale resurse de petrol.

Facem bine din teama că dacă facem rău o să picăm naşpa la Judecata de Apoi. Nu sunt ateu. Când văd lumea asta minunată, e de ajuns să miros o floare şi să gust o pară pentru a realiza că nu existăm dintr-o greşeală a universului.

Lumea e minunată, omul nu. Ceva s-a petrecut când am fost creaţi. Religia însă nu poate răspunde la astfel de întrebări. Şi atunci, eu nu pot face altceva decât să uit că mi-am pus vreodată întrebările de mai sus.
Poate e vreun cititor mai religios şi mă lămureşte şi pe mine.

Pe o stradă

Pe o stradă liniştită. Mă plimbam. Singur. Era soare, dar bătea vântul şi praful de pe stradă îmi intra în ochi. Pe stradă un om în jur de 30 de ani. Slab, puţin cocoşat şi cu chelie.
Se plimba. Dar nu singur. Îşi învăţa fetiţa să se dea cu bicicleta. N-are rost să-l invidiez. Deocamdată, pentru că ştiu că nu am 30 de ani.
Uită-te la el. Nu-i macho, probabil nu are o nevastă fotomodel, probabil nici maşină şi niciun cont în bancă. Dar îşi învaţă fata să meargă cu bicicleta. Ce poate fi mai frumos? Ce poate fi mai cald? Ce te poate face mai liniştit?

În sfârşit mi-am găsit şi eu scopul pe lumea asta rotundă.

PS. Ce-ar fi să las orgoliul deoparte şi să mă împac cu un prieten lăsat deoparte?